Pe Constantin Stan l-am cunoscut anul trecut, chiar la lansarea romanului "Gde Buharest", care a avut loc la Uniunea Scriitorilor. Nu eram inca foarte familiara cu aceasta lume si simteam ca ma "ratacesc". Atmosfera era destul de fastuoasa, dar nu asta m-a surprins (era de asteptat la o astfel de lansare), ci insusi autorul. Mi-a luat ceva timp sa realizez ca acel om extrem de relaxat, care contrasta cu aceasta atmosfera, era de fapt Costi Stan. Relaxarea sa parea sa izvorasca dintr-o profunda incredere in sine. Dupa ce s-a terminat prezentarea, am cumparat un exemplar al cartii si i-am cerut un autograf. Modul sau de a se comporta si felul in care mi-a vorbit nu au facut decat sa-mi intareasca convingerile: era un om prietenos si impacat cu sine.
Apoi i-am citit si cartea, iar stilul sau m-a surprins intr-un mod foarte placut. Am cautat astfel si alte aparitii ale sale si am inceput sa-i urmaresc articolele. L-am mai intalnit in cateva ocazii si l-am felicitat pentru modul sau de a scrie. Cand am inceput sa frecventez si "Clubul de proza", i-am descoperit si calitatile de critic literar. Avea un mod ironic (chiar glumet as putea spune) de a se exprima, reusind totusi sa mentina greutatea vorbelor sale. M-am bucurat ca a avut incredere in mine si ca mi-a permis sa citesc in cadrul cenaclului. Nu facea observatii in felul tipic, agresiv, ci intr-un mod didactic, lasand sa se intrevada latura sa de profesor care doreste sa construiasca. Ulterior mi-a spus sa am grija ce scriu si cum scriu, pentru ca am talent si e pacat sa-l irosesc. La momentul respectiv, aceste vorbe m-au ambitionat foarte mult. Am ajuns sa-i apreciez din ce in ce mai mult si latura umana.
De aceea vestea pe care am primit-o in data de 9 august m-a intristat profund. Constantin Stan nu daduse niciodata impresia ca ar fi suferit. Dimpotriva, el era cel care reusea sa puna zambetul pe fetele oamenilor. Am impresia ca totul s-a petrecut prea repede, ca timpul m-a lasat in urma sau ca m-a pierdut pe parcurs. Cu totii avem un moment in care trebuie sa ne despartim de viata, dar in cazul sau a fost prea devreme. Si prea brusc. Nu am avut timp sa-l cunosc destul de bine pe un om si un scriitor pe care chiar imi doream sa il cunosc. Ma gandisem la un moment dat sa imi fac lucrarea de licenta de la facultatea de litere pe opera sa si speram sa ii pot lua un interviu, dar se pare ca intarzierea m-a costat scump. Nu voi renunta insa la idee. Care este, de fapt, momentul oportun pentru a lua un astfel de interviu? O fi oare intelept sa lasam timpul sa treaca nestingherit pe langa noi, bazandu-ne pe falsa convingere ca este suspendat in vesnicie? Aceasta este intrebarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu