Văduva neagră (nominalizată la Premiile Galileo 2012)

Sburătorului care mi-a inspirat această poveste.

Nimic nu se compară cu acel moment în care privire se întâlnesc în întuneric, când respirația ți se oprește o clipă și inima începe să bată mai tare. Două sclipiri în noapte și e de ajuns. Două lumini care pâlpâie tăcut, în timp ce umbra se apropie fantomatic . Nu mă cunoaște, nu îl cunosc. Nu vreau să aud vreun sunet. O atingere a mâinii și nimic mai mult. Acum știu: el este.

Așa se întamplă de fiecare dată, sclipire umbră, mână. Întotdeauna ordinea este aceeași. Întotdeauna vine lângă mine, îmi ia mâna și o duce la buze. Întotdeauna îmi cuprinde talia și mă trage lângă el. Apoi buzele se ating și totul se termină la fel, lăsând în urmă un gol adânc de nemulțumire.

Dar cu Igor a fost altfel, deși etapele au fost aceleași. Nici un bărbat bine-crescut nu ar sări aceste etape. Dar când mi-a luat mâna, degetele mele deja se umezisera. De emoție. Părul negru, ușor trecut de umeri, ochii căprui, sprâncenele groase, buzele subțiri dar frumos conturate, toate îmi aduceau aminte de acea noapte când visasem că ma dăruiam unui bărbat. Nu uitasem niciodată acel vis, nu uitasem senzația intensă pe care o avusesem multe ore după trezire, nu-l uitasem niciodată pe bărbatul din vis. Iar acel bărbat era el, Igor.

Nu credeam să mor atât de tânără, înainte să-l cunosc pe Igor. Murisem înainte să știu că există, înainte să aflu că îl chema așa. Dar mi s-a acordat o șansă. Șansa să ies în lume și să-mi caut un bărbat pe care să-l iau cu mine. Doi ani am căutat în van prin lume, furioasă și neîmpăcată, tânjind după căldura pământului în care nu mă mai puteam întoarce. Mă gândesc la toți cei care se bucuraseră de trupul meu fără sa stie ca doar dezamăgirea pe care o lăsaseră în urmă îi ținuse în viață. Nu as fi lăsat niciodată să-mi scape un bărbat care îmi stârnea acele senzații din vis. Și totuși poate ar fi trebuit să mă mulțumesc cu visul.

Pe Igor l-am cunoscut într-un bar. Era genul de loc unde nu m-aș fi așteptat să întâlnesc vreodată pe cineva. Stăteam ascunsă într-un colț întunecat și sorbeam în liniște din paharul de vin. Licoare magică îi spuneau unii. De data aceasta însă, licoarea magică nu avea acea aromă care să-ți mângâie simțurile. Dar cum nu exista nimic mai bun în acel local de mahala, trebuia să mă mulțumesc doar cu atât. Trecuse de miezul nopții și atmosfera devenise mult prea agitată. Nu îmi plăcea agitația, preferam singurătatea nopții, alaturi de un bărbat de care să-mi lipesc trupul. L-am văzut stând la o masă, în fund. Avea privirile ațintite asupra mea. Erau aceeași ochi pe care îi văzusem la cincisprezece ani în vis. Aceeași pofta mi-a trecut prin inimă. Nu părea ca locul lui să fie acolo. Era mult prea bine îmbrăcat. Am realizat imediat că dacă nu aș fi fost acolo în acea noapte, nu l-aș fi întâlnit niciodată. O astfel de șansă apărea o dată apoi se pierdea în eter ca și cum n-ar fi fost. El nu putea fi unul din mulți. Era cel pe care îl căutasem de la bun început și pe care trebuia să-l găsesc.

Instinctiv, mi-am coborât bărbia și mi-am arcuit lasciv spatele. Chipul mi-a rămas însă inexpresiv. Aveam privirea paralizată în acel punct fix, adânc, familiar, al ochilor lui. Cred că a trecut mai puțin de un minut, dar eu l-am simțit  ca pe o veșnicie. L-am văzut cum s-a ridicat de la masă și a venit înspre mine. Fiecare pas suna ca acul unui ceasornic: tic-tac, tic-tac… Pe măsură ce se apropia, respirația mi se accelera. Pentru un moment s-a oprit de tot și atunci am știut ca pierdusem controlul. Totul durase mai putin de  un minut.

-Pot să mă așez lângă dumneavoastră? m-a întrebat el.

Mi-a spus că îl chema „Igor”. Nu aveam nevoie de mai mult. Am inventat și eu un nume și i-am întins mâna. Atunci am simțit atingerea acelor buze subțiri și tari care adunaseră în ele esența dorinței trupești. Mi-a luat câteva secunde să alung acea vibrație care îmi invadase corpul. I-am spus ca nu aveam de gând să mai stau mult. Știam că bărbații sunt mult mai dornici să își atingă țelul când le este teamă că vor pierde prada. A cerut de băut un vin roșu demi-sec, slab, dar cu ceva mai multă aromă. Alegerea nu era însă una rea… Îl priveam cu coada ochiului și încercam să mă controlez în timp ce corpul mi se umezea treptat, din vârful degetelor până pe coloană.

-Nu păreți de-al locului, i-am spus în timp ce savuram, picătură cu picătură, aroma vinului.

-Se poate spune și așa, mi-a răspuns el gânditor. Lucrez aici, dar fac naveta cu trenul o oră, in fiecare dimineață. În afară de muncă, nimic nu ma leagă de acest oraș și nimic nu mi-aș dori să mă lege vreodată. Un loc sumbru, trist, aproape gol. În acest bar am intrat pentru prima dată și nu îmi doresc să mă întorc.

Îl priveam cu coada ochiului cum își trecea ușor degetele  peste gura paharului și începusem să-mi mușc buzele. Corpul mi se umezea treptat, din vârful degetelor și până pe coloană. Totul începuse să pară ireal, ca și cum el ar fi fost fantoma întrupată, ca și cum el ar fi fost un suflet în căutarea liniștii veșnice pe care n-o primise la moarte, iar eu o simplă muritoare în căutarea unei nopți de dragoste.

-Dacă vă displace atât de mult atmosfera orașului, ce vă aduce aici în această seară? l-am întrebat după o scurtă pauză în care am încercat să îmi adun gândurile.

-Pur și simplu viața, mi-a răspuns cu o sclipire tristă în priviri. Tristețea. Dorința de a căuta și știința că nu vei găsi niciodată ceea ce cauți. Simțeam nevoia să-mi alung măcar impresia tristeții…să o uit pentru cateva ore. Iar acest local a fost primul care mi-a ieșit în cale.

-Sunt și alte căi de a alunga tristețea, i-am spus zâmbind sugestiv.

-Da? Eu unul nu cunosc. Cand vine vorba de o asemenea neliniște, nimic nu o mai poate alunga. Dar ce bine ar fi! Ce bine ar fi dacă aș putea uita totul, dacă m-aș putea desprinde de lume…

-Niciodată nu știi ce te-ar putea desprinde de lume, nimeni nu-si cunoaște destinul. Niciodată nu știi cu adevărat care este locul tău în lume, cu cine vorbești, cine este persoana, nu știi nici măcar cine ești tu însuți. Totul e o aparență. Și dacă tot există, nu e bine să o cauți, pentru că oricum te caută ea pe tine.

-Uneori îmi doresc ca totul să fie o aparență…iar realitatea să stea undeva pitită, să n-o pot cunoaște…

-Poate că așa și este. Poate că eu sunt o aparență. Poate că tot acest loc este o aparență.

-Imposibil să fie și una și alta. Tu nu te integrezi de loc în acest loc. Te-am urmarit de cum am intrat. Daca ar fi sa judecam dupa spusele tale, tu ai fi aparenta, iar eu realitatea.

-Ti-am spus ca nici tu nu pari a fi al locului. Și tu poți fi o aparență. Iar aparențele…

Mi-a atins mâna și mi-a făcut semn să continui.

-Iar două aparențe nu au ce căuta în realitate…

Mi-a lăsat impresia că exact asta vroia să audă. Am ieșit în liniște din bar și ne-am plimbat un pic pe uliță. Micul oraș de provincie era cufundat în tăcere. Din spate răzbăteau strigătele joase ale unor păsări de noapte  La colțul unei case, un bețiv iși cânta amarul. Iar undeva în față, la poalele unui deal, se întindea adormit cimitirul. Acolo trebuia să îl duc pe Igor. Dar pentru asta trebuia să-l omor mai întâi. Și nu avea să fie ușor.

-Știu un hotel la câteva străzi distanță de aici, mi-a spus el în șoaptă. Înnoptez acolo uneori, când sunt prea obosit ca să mă mai întorc acasă. Serviciile sunt mulțumitoare…

-Cunosc hotelul, am spus eu. Sunt de-a locului. Nu am intrat niciodată, dar pare îngrijit.

Mințisem. Intrasem de nenumărate ori acolo. Toți bărbații cu care fusesem până atunci intraseră în acel hotel, dar nu-și continuaseră drumul până la cimitir. Intrasem în toate camerele hotelului, o dată sau de mai multe ori, mai puțin în cea cu numărul 24. Oare ce cameră avea să aleagă Igor acum?

-O cameră pentru o noapte, vă rog, i-a spus el absent recepționerei.

Aceasta a luat la întâmplare o cheie și i-a întins-o. Hotelul părea să fie complet gol, ar fi putut să-i dea orice altă cheie. Dar când Igor a luat-o în mână, am vazut scris pe ea numarul 24. Acum aveam să cunosc în sfârșit toate camerele hotelului, mi-am zis. Ultima cameră, ultima noapte. Ultima noapte, ultimul om.

Am urcat repede scările până la etajul al patrulea. Igor era în continuare tăcut și absent. Dar înăuntrul lui parcă zăcea totuși ceva. Nu-i nimic, mi-am spus eu. În curând te vei trezi la viață. Sau la moarte.

Camera 24 era mică și îngrijită, ca toate celelalte. Nu am stat însă să o analizez în detaliu. Igor m-a prins de talie și m-a lipit de el. Avea aceiași ochi profunzi și triști, dar parcă privea prin mine. Doar respirația îi trăda dorința. Trupul îl avea aici, dar sufletul îi era departe. Un tup de care aveam nevoie atunci, pe care îmi plimbam cu grijă palmele.

-Ți-e teamă? m-a întrebat atingându-mi lobul urechii cu buzele.

-Poate că ție ar trebui să-ți fie teamă.

În acea clipă mi-a dezlegat cordonul pardesiului subțire și și-a lipit buzele de decolteul meu. Fiorul de plăcere mult asteptat mi-a trecut prin tot corpul. Am lăsat capul pe spate și am închis ochii. Ținându-mi mâinile la spate, m-a aruncat în pat și a început să-mi defacă, unul câte unul, nasturii bluzei. Nimic nu mai părea real. De obicei puteam percepe realitatea, deși granița dintre lumi era pentru mine extrem de fragilă. Acum ceva nu mai era în regulă. Modul în care mă dezbrăcase, modul în care îmi ținea mâinile în timp ce își plimba buzele pe gâtul meu, totul îmi aducea aminte de mine însămi, de modul în care seduceam bărbații, de visul pe care îl avusesem la cincisprezece ani.

-Ai grijă ce-ți dorești, m-a avertizat cu o sclipire în ochi, în timp ce își plimba o mână  peste coapsa mea dreaptă și îmi adulmeca sânii. Apoi mi-a desfăcut fermoarul fustei și a aruncat-o ușor pe podea. Ce grijă puteam avea? Dorința era deja prea mare.

Îi simțeam sângele pulsând între coapse în același ritm cu inima care prinsese viață. L-am luat în brațe și l-am lăsat să alunece ușor în mine. Îi simțeam mișcările ritmice și eram disperată să-i sorb energia trupului și să-l arunc în abisul infinit al uitării. Dar omul acesta era o forță care reușea să mă controleze fără să-mi dau seama cum. Nu puteam să mă folosesc de el, însă nici nu-mi doream asta. Vroiam să mă las în voia lui. Îi simțeam respirația în spatele urechii, mâinile lipite de coapse, părul lung mângâindu-mi pieptul în timpul sărutărilor. Când respirația și mișcările ni se armonizau, deveneam unul și același.

Cu buzele lipite de lobul urechii, îmi tot șoptea: “Ai gijă ce-ți dorești”. Ai grijă ce-ți dorești…exact asta i-aș fi spus și eu lui dacă aș fi avut curajul. Plăcerea mă ducea însă pe un plan ascendent și îmi întuneca mintea. Gemeam la fiecare străpungere a sa, profundă, ritmică, lentă, apoi din ce în ce mai rapidă, mai profundă, mai puternică. Îl simțeam cum intra în mine spasmodic, făcându-mă să tremur din tot corpul. La sfârșit, am scos câteva gemete prelungi și am simțit cum lacrimile mi s-au prelins pe obraji. Nu-l ucisesem. Eram tot cu el, în lumea celor vii, el viu, iar eu moarta. Aș fi vrut să rămân acolo pe vecie, cu el deasupra, simțindu-i toate încordările corpului. Dar eu eram deja în vecie. Și nu cu el.

Am rămas un timp cu fața în sus, cu ochii pierduți în albul neclar al tavanului. Cu nici un alt bărbat nu simțisem o asemenea placere. De fapt era prima dată când simțeam plăcerea cu adevărat. Totuși nu-l puteam înțelege. Părea absent, impenetrabil, trist. Și totuși cumva îmi citea gândurile, era întotdeauna cu un pas înaintea mea, gândea totul înainte și își plănuia mișcările. Îmi oferise totul înainte să i-o cer. Imi era teama de el, dar știam deja că nu-l voi putea ucide niciodată. Și nici nu îl puteam lăsa altei femei.

-Pot să te mai văd o dată?  l-am întrebat tulburând tăcerea ce se coborâse peste noi.

-Ne putem vedea aici, în fiecare vineri seara, înainte să iau trenul înspre casă, mi-a răspuns Igor.

-Vineri de vineri…

-Da, vineri de vineri. Mă bucur că nu m-am grăbit să plec acasă în această seară. Altfel, nu te-as mai fi cunoscut.

-Poate că ne era dat să ne întâlnim. Cu nimeni nu am simțit ce am simțit cu tine.

-Poate. Mă bucur că te-am întâlnit. Îmi doresc să te întâlnesc a doua oară. Dar, cum ti-am spus: ai grijă ce-ți dorești.

-Ai grijă ce-ți dorești…am repetat eu cu ochii închiși.

Am așteptat de fiecare dată cu sufletul la gură ziua de vineri când trebuia să-l întâlnesc. Parcă timpul se disipase și curgea mai încet, cărându-și miile de particule cu el. În fiecare noapte urmăream luna de pe malul râului, sperând să își piardă strălucirea și să dispară mai repede. Mă ascundeam în ceața râului și visam. Să fie aceasta dragoste? m-am întrebat cu îngrijorare. Vroiam să fiu din nou lângă el, să fac ca acele momente de plăcere să se repete, de mii de ori. Mi-era dor de pletele sale negre și de privirea adâncă, dar goală. Îl vedeam printre trestii venind înspre mine, dar de fiecare dată era doar o nălucă. Vineri de vineri am vizitat camera 24 și de fiecare dată am încercat să-mi fac curaj să îl iau cu mine, dar nu fusesem în stare. Un bărbat ca el trebuia să trăiască, nu să moară. Nu puteam irosi atâta plăcere doar pentru a transforma un bărbat pe care îl iubeam într-o umbră. Preferam să mă sacrific eu, să umblu fără rost prin lume, tristă și neîmpăcată, iar el să trăiască, pentru acele câteva ore de iubire.

În ultima vineri, mi-a spus că nu ne vom mai vedea niciodată. Nu mi-a dat un motiv clar pentru care își dorea această despărțire. Mi-a spus doar ca nu acela era locul lui și că nu vroia să mă țină legată de el.

-Ai grijă ce-ți dorești, mi-a spus el ca în multe alte dăți. Trebuie să mă uiți, cât mai repede. Nu vrei să-ți petreci eternitatea cu un bărbat care nu va fi niciodată al tău.

-De uitat nu te voi putea uita, i-am răspuns privindu-l în ochi. Când aveam cincisprezece ani, te-am visat, exact cum ești acum. Nu pot să cred că întâlnirea noastră a avut loc din pură întâmplare.

-Ba da, întâlnirea noastră a avut loc din pură întâmplare, dar poate ca ar fi fost mai bine să nu fi avut loc niciodată. Știu de visul tău. Rămâi la el și încearcă să mă uiți pe mine.

Nu înțelegeam ce vroia să spună. Mă avertizase de atâtea ori să am grijă ce-mi doresc. Să nu-l doresc pe el? Știusem dintotdeauna că el va fi cel alături de care îmi voi petrece eternitatea. Și că trebuia să fie al meu. Mi-a revenit în minte senzația pe care am avut-o când ne-am întâlnit prima dată privirile. Mi-l dorisem cu fiecare parte a trupului înainte să schimbăm vreun cuvânt. Dragostea mă împiedicase până acum să-i iau viața. Dar acum riscam să-l pierd pentru totdeauna și nu mai aveam de ales. L-am implorat să ne vedem pentru o ultimă oară, înainte să plece spre un loc fără destinație.

În acea ultimă noapte, l-am așteptat în fața hotelului îmbrăcată intr-o rochie albă de voal. Aerul era umed și rece. L-am auzit cum se apropia, la fel ca prima dată: tic-tac, tic-tac… Vântul blând îi mângâia pletele, pregătindu-l parcă pentru acea trecere. În acea noapte aveam să trec hotarul pentru ultima dată. Să plec și să nu mă mai întorc. Mă gândisem să-l duc la râu și să-l înec. Râul era mut și spăla totul în urmă. După câteva țipete, avea să îl cuprindă tăcerea. Apoi avea să fie al meu pentru totdeauna.

În loc să intrăm în hotel, m-a luat de mână și am început să ne plimbăm alene pe străzi.

-Hai să mergem un pic pe malul râului, mi-a spus la un moment dat.

Ca de fiecare dată până atunci, imi citea gândurile. Poate că știa exact ce aveam de gând. M-a dus la râu, pe căi doar de el știute, prin labirintul orașului pe care parcă îl știa mai bine decât mine. La mal era o luntre, iar luntrașul se uita încruntat la noi, nemulțumit de întârziere.

-Ce caută luntrea aici? l-am întrebat neliniștită.

-Vroiai să înotăm, dar am găsit o cale mai bună să trecem râul. Ți-am spus să mă uiți, dar nu ai vrut. Acum vino, te iau cu mine. Vom trece împreună râul.

M-a prins de mână, i-a aruncat câțiva bani luntrașului și ne-am urcat amandoi în luntre. Odată ajunși la mal, m-a condus prin întunericul pădurii până în vârful dealului de deasupra orașului. Luminile pâlpâiau tăcute, împrăștiate cât vedeai cu ochii.

-Vezi? mi-a spus el. Aici ai vrut tu să mă aduci. Ai vrut să mă scoți din lume. Dar nu poți scoate din lume un om care nu face parte din ea.

L-am privit înspăimântată.

-Da, draga mea, știu că ești de fapt o umbră în căutarea unui partener, mi-a spus râzând. Diferența este că eu mi-am dat seama aproape imediat de asta, dar tu m-ai considerat în continuare un simplu om, ca toți ceilalți. Ți-am spus să ai grijă ce-ți dorești. Ți-am spus să mă uiți cât mai repede. N-ai vrut, așa că ți-am făcut jocul. Vezi tu, cei ca noi se recunosc de obicei între ei, dar tu ai interpretat greșit semnele. Sunt în aceeași situație ca și tine. Am murit acum o sută de ani, în același oraș. Vezi poalele dealului? Acolo este cimitirul în care suntem înmormântați amândoi.  Ca și tine, am căutat iubirea mult timp, până când am renunțat și am început să mă hrănesc cu energia tinerelor fete. Uneori le și ucid, dar fără un scop anume, pentru că nu obișnuiesc să mă întorc în lumea morților să fiu alături de ele. Ți-am apărut la cincisprezece ani în vis. Te-aș fi luat cu mine atunci, dar ai murit înainte să o pot face. Noi nu mai putem fi împreună. Tot ce putem face este să ieșim în lume și să căutăm muritori. Am trecut împreuna pragul, așa cum ți-ai dorit. Acum poți să rămâi aici sau poți să te întorci și să-ți cauți alesul. Sau poți să faci ca mine și să-ți aduci bărbații în lumea morților.

Atunci a dispărut pentru totdeauna. Nu l-am mai văzut niciodată, dar nici nu l-am căutat. Am stat întinsă în poiană până când am simțit că îmi secaseră toate lacrimile. Mi-am dat seama că Igor avea de fapt dreptate. Cei ca noi aveau putere asupra întregii lumi și nu trebuiau să se oprească într-un singur loc. M-am întors din nou în lume să-mi găsesc alesul. Dar nu ca să-l ucid doar pe el. Ci pe toți.

Această povestire a apărut iniţial în numărul 9 al Gazetei SF şi este nominalizată la Premiile Galileo 2012. Abonatii revistei Galileo o pot vota până pe data de 29 ianuarie, ora 12.00, la categoria "Cea mai bună proză scurtă a unui autor român publicată în 2011".