Amorul spiritual sau despre iubirea pură...contra cost

Într-o lume atât de desacralizată, deziluzionată, dezamorezată, de, de, de...ca cea în care trăim în ziua de astăzi, este cumva de aşteptat ca oamenii (care nu-şi dau seama ca sunt trasformaţi încet, dar sigur, de nişte forţe nevăzute, dar deloc paranormale, din oameni cu scaun la cap în dobitoace) să îşi caute liniştea sufletească şi trupească oriunde, numai acolo unde trebuie nu. Ca dacă tot auzim în continuu la radio că "Dragoste, dragoste, n-ai unde să găseşti, poate doar în poveşti", o fi o fărâmă de adevăr în aceste vorbe adânci, nu? Bineînţeles, că doar nu o auzim de la colega de birou, vecina de la doi (tare bine arată fata, dar sigur n-o prea duce capul), părinţi (ha!), psiholog sau preot, ci de la nişte adevărate autorităţi în domeniu, care au o viaţă amoroasă atât de intensă încât se împart şi se despart

cu viteza cu care închidem noi site-urile porno când suntem prinşi asupra faptului. Cine să ştie mai bine decât ei cum e cu dragostea asta? Săracii de noi, aşa ajungem să ne ocolim reciproc, să ne înghiţim sentimentele pentru că toate fetele sunt piţipoance şi toţi băieţii sunt cocalari, pentru că bărbaţii este nişte porci şi femeile este curve, şi ne sună în permanenţă în urechi, mai ceva ca imnul României, refrenul ascultat în maşină în drum spre serviciu: "Dragoste, dragoste, n-ai unde să găseşti". Aşa devenim workaholici, nu, nu, nu workaholici, pentru că acest termen are la noi o conotaţie pozitivă care bate înspre "muncitori", aşa devenim obsedaţi de muncă, ajungem să nu mai socializăm şi ne afundăm din ce în ce mai adânc în canapea cu berea în mână (sau tableta, pentru cine îşi permite), iar timpul trece, sănătatea se deteriorează, iar noi ascultăm, resemnaţi şi cu lacrimi în ochi, refrenul de la radio. Pe scurt, ne transformăm în oameni moderni. Omul modern nu vede, nu simte, este într-o alergătură continuă, munceşte pe brânci, este stresat şi nu se tratează pentru că stresul e la modă, este pragmatic la superlativ pentru că e la modă şi materialist până la refuz pentru că e la modă. Din când în când mai dă câte o fugă pe la munte, dar tot pentru că este la modă, şi nu se deconectează, pentru că, după cum am spus, stresul e la modă. Dacă se întoarce luni la birou şi mărturiseşte că se simte ca un nou născut după şederea la munte, sigur va fi privit cu ochi dubioşi. Omul modern are tendinţa să fie din ce în ce mai dezrădăcinat, deconectat de la realitatea fundamentală, preferând să-şi creeze el însuşi realităţi, sau mai degrabă iluzii. Priveşte prea puţin în interior şi prea mult în exterior şi chiar şi atunci, mai mult prin ochii altora decât prin ochii săi. Omul modern nu este conştient, deşi îi place să creadă asta.

Nu este de mirare că depresiile au devenit ceva la ordinea zilei, şi una din principalele cauze este tocmai acest sentiment de singurătate, de perimare a sentimentelor. Chiar şi cei care sfidează cu înverşunare noţiunile de "relaţie", "familie", "dragoste", în subconştient tânjesc după acelaşi lucru, pentru că, ce surpriză! aceasta este natura noastră fundamentală, care nu ţine nici de schimbările de mentalitate, nici de modă. Lumea se schimbă, natura noastră fundamentală nu se va schimba decât în momentul în care vom înceta să mai fim oameni. De la începuturi, pe măsură ce am evoluat, dragostea (sau mai bine spus "fluturaşii în stomac" resimţiţi la întâlnirea unei persoane atrăgătoare din punct de vedere sexual) şi familia, ca celulă de bază a societăţii, au fost modalităţi prin care natura ne-a păcălit să procreăm şi să ne creştem copiii în siguranţă. Pentru specia umană, ca şi pentru alte specii, monogamia a fost cea mai bună soluţie în această situaţie, iar motivul este evident, în ciuda tendinţelor actuale (deloc de neglijat şi în felul lor perfect logice) de a instaura poligamia ca regulă absolută.

Din cauza acestei mici farse jucate de natură, omul a început să confunde iubirea sau dragostea (sau dragostea sau iubirea, sau dragostea şi iubirea...sunt sinonime sau nu?...am putea scrie lejer o teză de doctorat având ca material numai articolele din revistele de femei scrise pe această temă) cu dorinţa sexuală. Ceea ce nu cunoşteau oamenii (pentru că revistele de femei sau de bărbaţi sigur nu menţionau asta) este că înţelepţii, mai ales cei din Orient, au oferit de mult răspunsul la această întrebare. Nu că ar trebui să preluăm papagaliceşte cugetările vreunui înţelept găsite prin rafturile unei biblioteci, dar acesta ar fi un bun punct de plecare către propria noastră căutare în interior. Iar din căutările mele interioare (şi exterioare, căci niciodată

nu trebuie să-i neglijezi pe ceilalţi), deşi am încercat să o iau pe toate căile şi uneori chiar să desfiinţez ceea ce credeam, am ajuns la o singură concluzie: natura lor este fundamental diferită. Sistemul chakrelor al clarvăzătorilor a oglindit-o în felul său. Interpretările moderne sunt multiple. Un lucru este însă clar: apanajele sexului sunt viaţa, creaţia, reproducerea, plăcerea (de joasă factură). Apanajele iubirii, ca trăire de sine stătătoare, deci independentă de confuzia creată în mintea omului modern, sunt dăruirea, devotamentul, bunăvoinţa, deschiderea. Iubirea este, sau ar trebui să fie aceeaşi şi pentru partener, şi pentru părinţi, prieteni, copii, şi pentru orice fiinţă vie. Acea iubire necondiţionată există şi este posibilă, însă necesită un efort foarte mare de voinţă pentru a se manifesta, căci majoritatea formelor de iubire manifestate în lume sunt în general condiţionate. Omului îi este extrem de greu să asimileze iubirea necondiţionată chiar şi atunci când susţine aceasta, deoarece ea presupune detaşarea de regulile lumeşti bazate pe zicala "bine faci, bine găseşti". Presupune acceptarea faptului că în ciuda binelui este posibil să fii răsplătit cu rău, şi merge şi mai departe, impune practic acceptarea acelui rău ca fiind o experienţă firească. Dar cireaşa de pe tort este reacţia care se presupune că ar trebui să o aibă omul în această situaţie, în orice situaţie de altfel: să răspundă cu bunăvoinţă. Cam greu, nu? Uşor de zis, greu de făcut. Ne propunem dimineaţa ca pe parcursul acelei zile să fim calzi şi binevoitori faţă de oricine ne iese în cale, dar cum ne stăpânim furia care explodează ca o bombă în momentul în care dăm peste o persoana agresivă şi impertinentă? Putem să spunem, asemenea lui Hristos, "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac"? Şi dacă o spunem, cum rămâne cu furia reprimată? Este ea compatibilă cu iubirea necondiţionată?

Lăsând la o parte teoria, un lucru este cert: iubirea pură, necondiţionată, nu este la îndemâna oricui şi în mod cert are o cu totul altă natură decât sexul, deşi în anumite cupluri pot coexista şi pot da naştere la miracole. Cum de s-a ajuns atunci să se ofere iubire pură contra cost? Căci da, într-o lume atât de ameţită de iureşul zilnic, până şi iubirea a ajuns să se vândă la metru pătrat. Mai exact, la dolari pe oră. Nu de mult am văzut reclama unui salon de masaj erotic, care suna ceva de genul: "Vulgaritatea nu are ce căuta aici. Numai iubirea pură este admisă!". Ups! Deci regula aceea cu igiena impusă de toate saloanele de profil a căzut, acum domnii trebuie să vină cu iubire pură în buzunar? Căci în aceste situaţii iubirea trebuie în primul rând să fie în buzunar, nu neapărat în suflet, nu? Mă întreb sincer câţi domni generoşi or muşca momeala. Şi deşi nu am nimic împotriva celor care apelează la astfel de servicii, căci o fac cât se poate de sincer şi asumat (e şi asta o modalitate de deconectare, nu?), nu acelaşi lucru pot spune despre reprezentantele sexului frumos care au ales să-şi elimine concurenţa promiţând marea cu sarea. Dragilor, dacă tot suntem împăcaţi cu asemenea activităţi, dacă unii dintre noi frecventează şi alţii (sau altele) profesează în acest domeniu, haideţi măcar să o facem asumat! De ce să ascundem ceva atât de evident sub promisiuni sau justificări pseudo-spirituale? Cred că astfel de lucruri se pot petrece numai în societăţile care nu realizează cât de important este demersul spiritual în dezvoltarea unei vieţi armonioase şi echilibrate. Şi pericolul cel mai mare este că acceptând asemenea confuzii, blocăm accesul la adevărata "iubire pură", care este şi aşa destul de greu de atins.

Explicaţia? Poate tocmai fenomenul de care vorbeam la început, de înrădăcinare a ideii că iubirea este ceva rarisim care nu poate fi întâlnit în viaţa reală, fiind astfel nevoie de asemenea surogate. Omul are nevoie de iubire şi tandreţe ca de aer, dar îi este teamă să manifeste iubire şi tandreţe. Se creează acel cerc vicios în care nu primim şi în consecinţă nu oferim, ba chiar nu oferim chiar dacă primim, pentru a fi pe deplin protejaţi de eventualele farse sentimentale. Vedem de multe ori farse în sinceritate şi ne autosugestionăm să credem că "farsele" sunt manifestări sincere ale iubirii. Trăim într-o continuă iluzie. Nu ne mai iubim partenerul de cuplu pentru că avem impresia că iubirea este rezervată locurilor care vând iluzii. Trebuie să facem mai clar distincţia între fantezie şi realitate, pentru că numai dând piept cu realitatea vom putea face schimbările necesare.
Şi ca să închei, citez şi eu celebrele cuvinte ale şi mai celebrului Mircea Radu: "Iubiţi-vă mult!"