În cerc

Există momente când simţim pur şi simplu că viaţa nu ne mai aparţine. Totul aleargă paralel în jurul nostru aşa cum şi noi ne învârtim într-un cerc fără început şi fără sfârşit, în jurul unui centru de unde ne izvorăsc pasiunile, decepţiile, frustrările şi stările de extaz. E un centru pe care ni l-am construit singuri, afundându-ne mâinile în ţărână, fără să  ne gândim că acea ţărână nu se va mai înmuia, indiferent de câte picături de ploaie o vor bate. Gravităm în jurul acestui centru, în acest cerc, fără să avem măcar posibilitatea să ne oprim o clipă şi să-i măsurăm raza. La ce putem spera când ne-am construit temniţa cu mâna noastră? E imposibil să evadăm din propria noastră viaţă. O altă viaţă? Avem dreptul după ce am comis greşeala? Sperăm la mai bine, sperăm, sperăm, sperăm, acoperindu-ne ochii la micile bucurii care ne vin în cale. Sperăm la o altă viaţă. Sperăm la un alt centru. Da, Doamne, TU eşti centrul! Dizolvă-te şi lasă-mă să mă afund în ţărână!