marți, 23 mai 2017

Ghidul dansatorului începător I - Pantofii de dans (necesari sau nu?)

A trecut mult timp de când nu am mai postat pe acest blog, din motive care au ţinut de formarea mea profesională, care în curând sper că va fi încununată cu succes. Perioada stagiului mi-a permis însă să-mi redescopăr şi dezvolt vechi pasiuni, precum baletul şi dansul latino. Având în vedere că dansul mi-a ocupat marea majoritate (daca nu chiar tot!) timpul liber, pot spune că în această perioadă am acumulat destul de multe cunoştinţe şi experienţă ca "social dancer" şi nu numai, pe care vi le împărtăşesc cu bucurie. Nu sunt o profesionistă şi evident că am înainte un drum lung care nu ştiu când se va finaliza, dar tot ceea ce va voi dezvălui în această postare şi cele ulterioare sunt cunoştinţe dobândinte prin experienţă directă, autoanaliză şi observare atentă a detaliilor. M-am hotărât să încep o serie de postări dedicate dansului, mai exact un ghid pentru dansatorii începători care doresc să participe la primele cursuri de dans sau care au deja cate lecţii de dans la activ şi se întreabă deja: "De ce?", "Pentru ce?", "De ce aşa?", "Ce urmează?".Sunt întrebări pe care mi le-am pus şi eu (chiar dacă aveam o oarecare experienţă anterioară) şi la care am fost nevoită să-mi dau singură raspunsul, pentru că la cursuri învăţam paşi şi figuri, nicidecum modul de abordare al dansului, iar bloguri care să trateze astfel de subiecte nu ştiu să fi existat sau să existe, cel puţin nu în limba română. Repet, aceasta nu este o postare a unui instructor care doreşte să revoluţioneze metoda de predare, ci doar impresiile şi concluziile unei dansatoare de social asupra propriei călătorii, călătoriilor altor dansatori, a anumitor instructori, condimentat cu documentarea făcută din pură pasiune.

În prima postare am decis să abordez problema pantofilor de dans. Vă întrebaţi probabil de ce. Nu, pantofii de dans NU sunt prima voastră grijă atunci când va hotărâţi să participaţi la un curs de dans, dar având în vedere că primul lucru pe care îl întreabă cursanţii este "Avem nevoie de pantofi de dans?" şi "Ce ţinută ne trebuie?", nicidecum ceva legat de prezenţa sau absenţa unui partener, durata cursului sau detalii legate de stilurile de dans predate, voi încerca să ofer câteva informaţii legate de acest aspect, utile atât începătorilor, cât şi persoanelor cu mai multă experienţă, dar care nu au acordat foarte mare atenţie acestui aspect. Aşa că revin la întrebarea anterioară:

Sunt pantofii de dans necesari la primul curs de dans?

Nu, pantofii de dans nu sunt necesari la primul curs de dans, ba chiar dimpotriva. Având în vedere că sunt destul de costisitori, iar criteriile de selecţie sunt multiple şi diferă destul de mult faţă de pantofii de stradă, vă recomand să vă prezentaţi la primul sau primele 2-3 cursuri cu încălţăminte normală, de stradă, dar comodă, şi foarte important, destul de elastică. Asta vă va permite să vă faceţi mai uşor paşii, să simţiţi podeaua, să vă daţi seama ce este bine şi ce este rău la acest tip de pantofi (pentru că da, pantofii de strada NU sunt de cele mai multe ori potriviţi şi pentru dans, şi cel mai bine este să SIMŢIŢI de ce😉). O pereche de pantofi comozi poate însemna o pereche de pantofi sau sandale cu toc mediu sau mic pentru fete (în niciun caz pantofi stiletto sau platforme înalte), balerini sau tenişi cu talpă elastică (deşi e bine să va obişnuiţi de la început cu tocurile şi să evitaţi pantofii de tip flats la latino, pentru că niciun dans nu se dansează pe toată talpa). La băieţi, lucrurile sunt mai simple, orice pereche de tenişi care nu va limitează mişcarea (de ex.o pereche de converşi faţă de o pereche de tenişi cu talpă anti şoc, groasă) sau orice pereche de pantofi (în special cei cu vârful ascuţit şi uşor curbat) sunt suficienţi. Dacă vă hotărâţi ulterior să vă achiziţionaţi o pereche de pantofi de dans, cereţi informaţii instructorului sau unor colegi mai experimentaţi. Sunt şanse mari să nu nimeriţi perechea ideală din prima, dar măcar veţi pleca la cumpărături cât de cât în cunoştinţă de cauză.

De ce nu sunt pantofii de stradă suficienţi?

Simplu, pentru că dansul nu este mers pe stradă...nu? Dansul este o activitate specifică, cu caracteristici şi necesităţi specifice. Dansul presupune schimbări de greutate de pe un picior pe altul, susţinerea greutăţii pe vârfuri, piruete, mişcări rapide, pe care nu le facem în mod obişnuit. Corpul nu este obişnuit cu astfel de mişcări şi trebuie evident ajutat, prin tehnica pe care o deprindem la cursuri şi printr-un echipament adecvat. Un echipament adecvat poate face diferenţa dintre un dans reuşit şi un dans complet ratat, şi sunt dansatori care au nevoie de luni, dacă nu chiar ani ca să realizeze acest lucru! De aceea pantofii de dans sunt proiectaţi să susţină mai bine greutatea corpului, să ofere combinaţia perfectă dintre alunecare şi antialunecare pe ringul de dans, să vă ajute să simţiţi podeaua şi să fie suficient de elastici pentru a vă permite să executaţi anumite figuri specifice dansului. Pentru mai multe detalii, vizitaţi următorul site:

Prin ce diferă pantofii de dans de pantofii obişnuiţi/de stradă?

Voi vorbi despre pantofii de latino, pentru că sunt pantofii pe care i-am folosit eu până în prezent. Mulţi oameni pot recunoaşte o pereche de pantofi de dans atunci când îi văd fără să fi făcut vreodată dans, pentru că au un aspect specific. Nu, diferenţa nu este dată doar de model sau culoare. Nu orice sandală din satin auriu şi nu orice pantof de lac model Oxford sunt pantofi de dans. În primul rând, o pereche de pantofi de dans diferă de pantofii de stradă prin:
1.materialul din care este confecţionată talpa
2.forma tocului
3.calibrarea tocului (poziţionarea în raport cu călcâiul, astfe încât să ofere cel mai bun echilibru posibil)
4.materialul din care sunt confecţionaţi
5.gradul ridicat (sau mai ridicat) de flexibilitate
6.modul de închidere/prindere

1.Materialul din care este confecţionată talpa-majoritatea pantofilor de dans au talpa confecţionată din piele întoarsă, care conferă o combinaţie foarte bună de aderenţă şi antiaderenţă (când dansăm, ne dorim să nu alunecăm ca pe un patinoar, deoarece ne putem dezechilibra sau chiar cădea, dar să alunecăm suficient de mult încât să putem să facem piruete de exemplu, altfel riscăm din nou să ne dezechilibrăm), dar sunt şi pantofi de dans care au talpa confecţionată din alte materiale precum poliuretan (TPU), şi care pot fi purtaţi şi pe stradă. Pantofii cu talpă din piele întoarsă nu sunt făcuţi pentru a fi purtaţi pe stradă, nu este bine să îi udaţi şi au nevoie de îngrijire specifică (periere regulată cu o perie specială).

2.Forma tocului-forma tocului diferă în funcţie de înălţimea sa şi de stilul de dans. La băieţi, tocul de latino variază între forma "clasică" utilizată în dansul sportiv, înaltă de 1,5 inchi (3,81 cm), denumit şi toc spaniol, şi forma abordată mai des în dansul social ca fiind mai comodă, cea a pantofului obisnuit de stradă. De asemenea, există varianta lipsei tocului, în cazul aşa-zişilor "pantofi de jazz" sau sneakerşi de antrenament, care sunt unisex, au talpa despicată şi se folosesc în special la antrenamente. La fete, uzuale sunt formele flare si slim (stiletto), care sunt cu atât mai late cu cât înălţimea tocului este mai mică. Există de asemenea tocul lat, înalt de 1-2 cm, care este folosit în special de către copii. Mai jos aveti o imagine cu cele mai uzuale tipuri de tocuri utilizate în dansul latino.

3. Calibrarea tocului- tocul pantofilor de dans în general este calibrat în aşa fel încât să asigure dansatorului stabilitate optima. Diferenta este foarte clară în cazul pantofilor de damă, dar şi în cazul tocului spaniol la bărbaţi. 





Alăturat aveţi o poză cu un pantof stiletto obişnuit, comparat cu un pantof de dans latino. După cum se observă, tocul pantofului de stradă este poziţionat în spatele călcâiului, pe când cel al pantofului de dans este chiar sub călcâi.






4. Materialul din care sunt confecţionaţi- majoritatea pantofilor de dans latino sunt confecţionaţi din piele moale, subţire, sau satin, cel mai uzual material în cazul pantofilor de damă. Există firme care folosesc materiale precum catifeaua combinată cu diferite accesorii, însă aceşti pantofi sunt mai degrabă destinaţi ocaziilor speciale şi dansului social, decât reprezentaţiilor sau oricăror alte evenimente care necesită mişcări complexe (fashion shoes vs. performing shoes). Pantofii de jazz/antrenament au pielea mai subţire, ceea ce îi face mai flexibili, dar mai uşor degradabili în timp. Avantajul lor este că sunt accesibili ca preţ, extrem de versatili şi de uşori şi conferă cea mai mare libertate de mişcare. Pot fi o variantă pentru dansatorul începător care încă nu merge extrem de des la petreceri latino.


       Pantofi de jazz/antrenament

          Pantofi de dans latino

5. Gradul ridicat (sau mai ridicat) de flexibilitate- pantofii de dans au şi TREBUIE să aibă un grad de flexibilitate mai ridicat decât al pantofilor de stradă sau chiar decât al tenişilor, pentru a permite schimbarea de greutate de pe un picior pe altul (sau pentru cunoscători, tranziţia către demi-pointe) şi susţinerea greutăţii pe vârfuri.


6. Modul de închidere/prindere- Majoritatea pantofilor bărbăteşti se închid cu şiret, după modelul clasic Oxford. Noutatea apare la pantofii de damă, unde, pentru a securiza piciorul, se preferă închiderea sub forma baretelor încrucişate sau sub formă de T. Există şi sandale cu o singură baretă în jurul gleznei, dar constituie excepţia.




Ce trebuie să am în vedere când îmi aleg o pereche de pantofi de dans?

În primul rând trebuie să ţii cont de nivelul la care eşti (începător, intermediar, dacă eşti avansat probabil ai încercat toate variantele posibile şi ţi-ai gasit perechea de pantofi ideală), dar mai important decât asta, trebuie să-ţi fixezi foarte clar obiectivele. Vrei să creşti într-un an câţi alţii în zece, să participi la cât mai multe cursuri şi workshop-uri şi chiar competiţii? Cu alte cuvinte, vrei să dansezi MULT? Ai nevoie de o pereche de pantofi de foarte bună calitate, foarte rezistenţi, foarte flexbili, foarte comfortabili şi versatili, aşa-zişii performing shoes. La aceştia, focus-ul este pe funcţionalitate. Au modele standard, patentate, nu sunt spectaculoşi ca design, dar cu siguanţă îşi fac treaba şi îi poţi personaliza cum vrei tu! Dezavantajul este că aceşti pantofi sunt în general şi cei mai scumpi, dar îşi merită banii. Primii mei pantofi de dans au fost acest gen de pantofi şi nu am avut nevoie de o altă pereche timp de mai bine de un an (iar la nevoie, mă descurc cu ei la fel de bine)! Eşti genul de persoană căreia îi place să se distreze, şi vrei să înveţi să dansezi doar pentru a petrece câte o seară în compania prietenilor, din când în când? Sau timpul şi job-ul nu-ţi permit mai mult? Poţi opta pentru o pereche de pantofi fashion, chiar purtabili şi pe stradă, dar adaptaţi pentru dans. La aceştia, focus-ul e pe design. Au un design vizibil mai atrăgător, dar nu sunt la fel de flexibili şi de comozi. În plus, se degradează mai repede şi va trebui să-ţi cumperi unii noi relativ curând, dar pentru începători şi dansatorii strict de social constituie o opţiune.














                                                                
Performing shoes     VS.     Fashion/design shoes

Un alt element important, bugetul: pantofii de dans sunt în general destul de costisitori. Dacă eşti începător, crezi că este nevoie să îţi cumperi cei mai scumpi pantofi de dans doar pentru că multiplul campion mondial X apare în reclamă? Oricât de dedicat ai fi, nu o să ajungi tu însuţi campion în câteva luni, iar acei pantofi, oricât de calitativi, nici nu sunt fermecaţi, nici nu au aripi. Nu vor dansa pentru tine. Pantofii cu tehnologii speciale sunt proiectaţi să vină în întâmpinarea dansatorilor care îşi doresc cât mai multă libertate în executarea figurilor complicate, acrobaţiilor etc., ceea ce sigur n-o să faci în primele luni de curs. În plus, să nu te aştepţi să găseşti din prima pantofii perfecţi pentru tine. Chiar dacă te-ai consultat cu instructorul şi cu specialistul din magazin, fiecare dansator are preferinţe proprii, nevoi proprii şi...picioare diferite, un ansamblu foarte vast de cerinţe pe care tu încă nu le cunoşti! Cel mai probabil îţi vei da seama în aproximativ 1-2 luni (cel mult!) că pantofii sunt prea mici, sau prea mari, sau ca nu sunt suficient de flexibili pentru noua figură învăţată, sau că îţi fuge tocul pentru că este prea îngust etc. Sfatul meu e să alegi o pereche de pantofi de calitate, în care să te simţi comod, dar nu extrem de costisitori. Mergi pe siguranţă. Te sfătuiesc ca prima pereche de pantofi să fie una de performing shoes, dar nu una foarte costisitoare, deorece aceşti pantofi oferă cea mai clară senzaţie a ceea ce este şi trebuie să fie un pantof de dans. Apoi poţi opta pentru unii mai performanţi sau pentru unii fashion. NU CUMPĂRA ONLINE! Cel puţin, nu prima dată. Este un sport periculos şi pentru dansatorii experimentaţi, deoarece mărimile şi calapoadele pot diferi de la brand la brand, de cei care îşi caută prima pereche de dans nu mai vorbim. Caută, întreabă, probează. Este un neajuns, într-adevăr, căci poate nu ai la fel de multe variante, dar mai degrabă o pereche de pantofi care poate nu este preferata ta ca design, dar care îţi vine, decât una care nu îţi vine deloc (sau şi mai rău, îţi vine parţial, dar îţi deformează mişcările deoarece clar nu este pentru tine şi nu-ţi poţi da seama de asta). Cere ajutorul specialistului din magazin, sau mergi la cumpărături cu un coleg mai avansat. Dacă instructorul te poate consilia direct, este ideal. Poţi opta şi pentru varianta pantofilor la comandă, uneori mai ieftină decât cea a pantofilor de la brand-uri celebre, dar din experienţa celor care au încercat această variantă, nu sunt la fel de calitativi ca cei de firmă. Nu în ultimul rând, firma. Firma este importantă când îţi cumperi o pereche de pantofi, dar nu este totul. Nu te axa pe o singură firmă pentru că prietenul tău doar asta foloseşte, sau pentru că dansatorul tău preferat îi face reclamă, nici măcar pentru că este firma pentru care a optat instructorul tău (deşi, în acest caz, el îţi poate oferi suficiente argumente pro, pe care uneori e bine să le iei în considerare). Trebuie să găseşti pantofii potriviţi pentru TINE. Principalul criteriu trebuie să fie comfortul, apoi brand-ul. Fereşte-te însă de branduri dubioase, sau de pantofi vizibil de o calitate îndoielnică. Alege brand-uri cunoscute la nivel mondial, precum Capezio, Bloch, Ray Rose, Supadance, So Danca, sau brand-uri care au colecţii speciale de pantofi de dans latino, precum Reina, Spica Dance Shoes sau Esmeralda Dance Shoes. Pentru informare, poţi accesa următoarele site-uri:

Cum să îmi aleg pantofii de dans?

Am ajuns la întrebarea cea mai importantă: cum îmi dau seama care pantofi de dans sunt potriviţi pentru MINE? Cu criteriile de mai sus în minte, pot merge într-un magazin şi pot trece la probat. La balet, există aşa-zişii fitteri, care au transformat consilierea în materia alegerii perechii potrivite într-o profesie şi care sunt atenţi la detalii mult mai subtile decât marimea. Nu ştiu să existe persoane specializate în aşa ceva în materia pantofilor de latino, nu în România cel puţin, dar persoanele care lucrează în magazine specializate şi mai ales cei care comercializează un anumit brand sunt destul de bine informaţi. Sunt câteva reguli generale de care trebuie să ţineţi cont când probaţi o perehe de pantofi de dans:

1. Primul lucru pe care îl fac EU, şi pe care îl recomand tuturor doamnelor şi chiar şi domnilor, înainte de a proba un pantof de dans, este să îl iau în mână şi să încerc să îl pliez, să îl îndoi, în ambele direcţii. Îi testez astfel flexibilitatea. Nu vă temeţi că vânzătoarea se va încrunta. Ştie sigur despre ce este vorba şi ştie că niciun dansator informat nu va cumpăra vreodată o pereche de pantofi fără să-i testeze gradul de flexibilitate. În balet, această procedură se numeşte "breaking into the pointe shoes", şi constă în pregătirea pantofilor ţepeni veniţi direct din fabrică pentru dans, dar aici nu vorbim de pantofi de balet şi nici nu putem distruge pantofii încercând să-i îndoim prea mult (putem face asta acasă, odată ce am cumpărat pantofii, dar despre asta într-o postare viitoare). Dacă pantofii nu sunt suficient de flexibili, sau sunt de-a dreptul rigizi, din punctul meu de vedere nu sunt nişte pantofi de dans de calitate, sau cel puţin nu potriviţi pentru un începător. Poate fi vorba de o pereche de fashion shoes, dar ţineţi minte că vă vor limita anumite mişcări ale labei piciorului pe care aveţi nevoie să le învăţaţi corect! Eu una nici nu mă obosesc să probez aşa ceva. Dacă însă pantofii se pliază extrem de uşor, avem de-a face cu  pereche de pantofi de foarte bună calitate, foarte comozi şi care vă vor conferi multă libertate de mişcare.












Iată ce ar trebui să poţi face în pantofii de dans la un moment dat. Înţelegi acum de ce este foarte important să fie flexibili?

2. Nu ţineţi cont de marimea pantofilor de stradă când vă cumpăraţi perechea de pantofi de dans. Nu corespund, iar pantofii de dans nici nu trebuie să vină la fel ca pantofii de stradă. Acest lucru se aplică mai puţin la bărbaţi, dar la femei e un element-cheie. Tentaţia de a fi "căpos" şi de a crede că o pereche de pantofi de dans aşa trebuie să vină pentru că e acelaşi număr e foarte mare. E greşeala pe care am făcut-o şi eu şi n-o s-o mai repet. Regulă de aur: lungimea tălpii piciorului trebuie să fie aceeaşi cu lungimea tălpii pantofului. Nici măcar câţiva mm în plus. 5 mm în plus se traduce deja în jumătate de nr. mai mare. Nu este întotdeauna posibil să gaseşti o pereche care să corespundă perfect, dar acesta este criteriul. Aşa că nu vă speriaţi dacă la pantofii de stradă purtaţi 36,5 sau chiar 37 şi la pantofii de dans veţi purta 35,5. Este perfect normal, de fapt este regula. Pantofii de dans în general vin cu jumătate de nr. sau chiar cu un nr. mai mic. De asemenea, nu vă speriaţi dacă aveţi degetul mijlociu mai lung şi depăşeşte cu 1-2 mm talpa. Dacă pantoful nu vă strânge şi îmbracă totuşi bine piciorul, este pantoful potrivit. De ce? Încercaţi să întindeţi vârful şi să punctaţi, Este o poziţie a piciorului foarte uzitată. Dacă în timp ce punctaţi rămâne o bucată de talpă descoperită în faţă, pantoful e prea mare. Nu se vede prea bine, nu?

3. Încă un lucru pe care trebuie să-l aveţi în vedere este lăţimea pantofului. Nu se respectă nici aici criteriile pantofilor de stradă, iar fiecare brand lucrează după calapoade proprii. Brand-urile de renume oferă posibilitatea alegerii lăţimii, de la narrow-regular-wide sau chiar very wide. Aşa ca dacă un regular fit de la Bloch îţi poate veni ca o mănuşă, un regular fit de la Capezio îţi poate fi prea îngust. În legătură cu aceasta te poţi informa de la colegi, poţi citi recenzii pe net, poţi întreba specialistul din magazin, dar experienţa proprie e cea mai importantă. Acesta e un criteriu care te poate determina să renunţi sau să optezi pentru un anumit brand. De ex, îţi poate veni perfect ca lungime un Ray Rose Kalahari, dar ca lăţime poate fi prea îngust. Nu cădea pradă tentaţiei de a cumpăra un nr. mai mare doar ca să-ţi încapă piciorul. Acela nu va fi un pantof potrivit pentru tine, ci unul prea mare. Foarte probabil piciorul îţi va aluneca în faţă, ceea ce va duce la dezechilibru. Nu merge pe ideea ca pantoful se lasă, deşi majoritatea pantofilor o fac şi e normal să fie aşa, deoarece un pantof mult prea îngust nu se va transforma niciodată într-unul comod. Pantoful poate fi uşor îngust, dar doar UŞOR. Nu trebuie să aluneci în el de la început, dar trebuie să poţi băga piciorul fără să simţi un discomfor major. Poţi oricând să comanzi un fit mai wide, dacă nu au în magazin, acum că ai probat şi deja ştii ce ţi se potriveşte, dar îţi recomand, pentru prima întâlnire cu dansul, să nu te limitezi la un singur brand. Testează, fii deschis. S-ar putea să ai surprize foarte plăcute de la vreun brand mai puţin cunoscut 😉

5. Verificaţi din nou gradul de flexibilitate al pantofilor. Dacă pantofii au trecut testul, au lungimea şi lăţimea potrivită, este momentul să vă ridicaţi în picioare şi să faceţi alternativ, de pe un picior pe altul, tranziţia de pe toată talpa pe demi-pointe, împingând coup de pied-ul în faţă. Cu alte cuvinte, staţi pe ambele picioare şi ridicaţi câte un picior pe vârf, împingând călcâiul în faţă. Dacă realizaţi acest lucru uşor, pantofii sunt buni. Dacă nu puteţi să îl faceţi deloc, încercaţi o altă pereche.


6. A venit momentul să discutăm şi despre toc. La domni, e simplu: dacă nu participaţi în competiţii de dans sportiv, recomand un toc obişnuit, nu cel mai înalt, spaniol, deoarece toţi băieţii pe care i-am întrebat au spus că este mult mai comod. Nu aveţi nevoie pentru dansul în club ca piciorul să stea atât de în faţă. La doamne discuţia e mai complexă şi ţine în special de gusturi, dar, doamnelor ţineţi minte câteva aspecte:
  • dacă sunteţi începătoare, s-ar putea să nu stiţi încă să vă susţineţi greutatea corpului în timpul dansului şi să vă bazaţi cam mult pe toc. În acest caz, cel mai indicat este un toc mai lat, tip flare, în locul unuia cui, oricât de atrăgător ar fi acesta. 
  • salsa oricum este un dans foarte rapid, iar tocul flare este conceput special pentru dansurile rapide. Celelalte dansuri social, bachata, kizomba, cha cha, sunt mai lente, şi permit folosirea unui toc mai subţire. La bachata dominicană veţi observa că un toc cui poate fi extrem de atrăgător, dar fiind începătoare, alegeţi comfortul şi siguranţa.
  • alegeţi un toc de înălţime medie, pentru a vă putea focusa pe mişcări, nu pe echilibrul pe tocuri. Un toc prea mic nu vă ajută neapărat, deoarece nu vă obişnuieşte să vă susţineţi greutatea pe vârfuri, iar unul prea înalt pune presiune suplimentară pe nişte picioare care nu sunt încă suficient de puternice şi poate duce la nesiguranţă şi dezechilibrări. Exstă fete care dansează în pantofi cu toc jos sau chiar în sneakerşi sau pantofi de jazz, dar dacă le urmăriţi, dansează în general pe demi-pointe, pentru că, repet, niciun dans nu se dansează pe toată talpa
  • cumpăraţi-vă protecţii, dar gândiţi-vă bine înainte. Puteţi cumpăra protecţii (majoritatea instructorilor şi firmelor de pantofi recomandă), dar puteţi opta şi pentru flecuri de schimb. Brand-uri ca Ray Rose oferă mai multe variante de flecuri pentru acelaşi tip de toc. Eu una prefer flecurile de schimb. Protecţiile înalţă şi lăţesc tocul. Nu ştiu cum a funcţionat pentru alte persoane, dar eu alunecam frecvent din cauza lor. Într-un final am renunţat. 
  • cel mai important este să vă simţiţi sigură şi stabilă în timpul dansului. Orice regulă devine ineficientă, sau caducă, cum spune jurista din mine, dacă vă produce vreun discomfort. Eu, de exemplu, nu mă înţeleg deloc bine cu tocurile late care le oferă stabilitate altor fete. Dimpotrivă, mă fac să mă dezechilibrez pe piruete deoarece uneori tocurile fac contact cu podeaua. Optez pentru tocuri cui sau flare mai îngust, fără protecţii. La urma urmei, ce legătură are tocul cu echilibrul? Echilibrul ar trebui să vină din susţinerea greutăţii corpului pe vârfuri, conform tuturor principiilor dansului. Prefer să mă străduiesc să-mi menţin echilibrul pe nişte tocuri stiletto sexy, decât să patinez pe nişte tocuri flare late, pentru că fac mai mult contact cu podeaua decât îmi doresc.

Nu uitaţi că pantofii de dans necesită îngrijire specială, mai ales cei cu talpă din piele întoarsă, aşa că vă recomand să aruncaţi în coşul de cumpărături şi o perie pentru curăţarea tălpilor pantofilor. Dacă deja aţi depăşit bugetul, nu uitaţi să o cumpăraţi când începeţi să vedeţi efectele podelelor de dans...pentru că le veţi vedea! 😅
Având în vedere cele de mai sus, tot ce pot să vă urez este călătorie plăcută în lumea dansului, minte limpede, inimă deschisă. şi picioare uşoare în pantofii potriviţi. Let's fly on the sounds of music!

A voastră,
Simona Şerbănescu (Floarea de cireş conform denumirii blogului)

marți, 17 martie 2015

"Floarea de cires", despre vocatie si cariera


Astazi, 17 martie 2015, ora, 19, sunt invitata la radio JCC, in cadrul emisiunii Shalom Psihologia, sa abordez problema care ii preocupa pe toti oamenii ajunsi la varsta maturitatii, sau pe tinerii care viseaza cu ochii deschisi la perioada cand vor deveni adulti: "Vocatie sau cariera?". Ce facem cand vocatia este mai puternica decat pasiunea pe care o punem in construirea unei cariere? Este bine sa facem o alegere sau sa incercam sa le imbinam? Putem transforma vocatia in cariera? Acestea sunt cateva dintre intrebarile la care voi incerca sa raspund, in calitate de scriitoare care a ales in final profesia de notar. Aparent, literatura nu are nicio legatura cu domeniul juridic, dar, pentru mine, realitatea este alta. Va astept pe toti, la ora 19, pe www.jcc.ro



marți, 4 noiembrie 2014

Colocviul National "Ion Hobana" Editia 2014


Stimati prieteni,

Va invitam sa participati la cea de a cincea editie  a Colocviului Național de Critică și Exegeză Ion Hobana 2014, organizat de Societatea Română de Science Fiction și Fantasy, Uniunea Scriitorilor din România și Institutul Cultural Român, sâmbătă 15 noiembrie, ora 10.00, Sala Mare a Institutului Cultural Român, Aleea Alexandru nr.38, sector 1, București.


Tema acestei ediții este :
„EUROPA SF : locul ficţiunii speculative româneşti în domeniul imaginarului continental”

Printre referenți se numără Mircea Opriță, Radu Voinescu, Sorin Antohi, Horia Gârbea, Cătălin Badea Gheracostea, Cristian Mihail Teodorescu, Marian Truță, Eugen Cadaru, Cristian Tamaș, Oana Bădăluță, Tina Petroiu.
Cu această ocazie vor fi decernate Premiile Naționale SRSFF Ion Hobana. 

Vă așteptăm și vă mulțumim.

 Institutul Cultural Român, Aleea Alexandru nr.38, sector 1, București

marți, 4 martie 2014

Kitaro-fenomenul muzical al momentului

A fost Vangelis. A fost Yanni. Pentru o anumită nişă Oliver Shanti. Dar, fără îndoială, putem spune despre Kitaro că este compozitorul momentului. Nominalizarea din 2013  la Premiile Grammy pentru ultimul album, "Final Call", a 15-a nominalizare din carieră, o atestă din plin. Dintre pleiada de artisti care au abordat în ultimul timp stilul New Age, Kitaro se distinge ca o prezență exotică, fragilă si profundă în acelaşi timp, întocmai ca florile de cires care rămân de secole un simbol al ţării sale de origine, în ciuda existenţei lor perene. Cine este familiarizat cu muzica sa, nu poate uita sunetul tobelor, al flautului si al instrumentelor tradiţionale japoneze. Şi iată că, într-unul din vârfurile carierei sale, Kitaro a poposit şi în România.

La concertul său din data de 2 martie 2014 de la Sala Palatului am fost prezentă si eu. Si ieşind dupa 3 ore din sala arhiplină, i-am mulțumit lui Dumnezeu că am avut ocazia să ascult live piese legendare precum Koi sau Matsuri, combinate cu acorduri uşor futuriste, puse în scenă alături de o orchestră de muzică simfonică excepţională, acorduri care se regăsesc şi pe ultimul său album.

"Final Call" este un omagiu adus naturii şi armoniei universale. Kitaro, conştient de influenţa nefastă a omului asupra mediului înconjurator, îl imbarcă pe ascultător într-o călătorie dinspre o lume apocaliptică înspre o lume paradisiacă, în care toate fiinţele trăiesc într-o armonie absolută, lansând astfel un semnal de alarmă, un  "final call" adresat tuturor celor deschişi să asculte.

Cum poate fi descris Kitaro? Ca un pionier al muzicii New Age. Ca un creator de lumi,  întotdeauna exotice, intotdeauna dincolo de graniţele timp şi spaţiu, dincolo de raţiune. Lumi apocaliptice, lumi paradisiace. Spre deosebire de alti compozitori de valoare, Kitaro se distinge şi printr-o subtilitate care poate fi perceputa doar la nivel afectiv. Muzica sa nu este doar o geometrie abstracta care să facă deliciul doar unei nişe de cunoscători. Este o muzica care nu trebuie doar ascultată. Trebuie simţită. Şi oricine o poate simţi, cunoscător sau nu, dacă, dincolo de urechi, îşi deschide inima.



marți, 4 februarie 2014

Liviu Andrei şi literatura interzisă minorilor (sau cum să tratăm prin literatură dependenţa XXX)

Dacă tot am relatat într-o postare anterioară despre evenimentul literar organizat de Liviu Andrei, la cererea acestuia mi-am luat (într-un final!) inima în dinţi să-i recenzez una dintre creaţiile care a făcut obiectul atenţiei publicului în acea seară: romanul Gayzer. Dar până una alta, să vă povestesc cum am ajuns eu să fac cunoştinţa cu acest Henry Miller de Caracal.

Pe Liviu Andrei l-am cunoscut acum aproximativ un an jumătate. Nu stiu câţi dintre voi sunteţi familiarizaţi cu acest personaj al scenei literare româneşti, probabil că acum majoritatea sunteţi, dar pe atunci craioveanul nostru de-abia îşi începuse campania agresivă de promovare în Bucureşti. El, un aspirant la scena literară bucureşteană. Eu, o scriitoare tânără (deci aproximativ colegă de generaţie şi implicit de suferinţă) care deja juca, deşi încă timid timid, pe această scenă. Un schimb de cărţi cu autograf de ambele părţi. Şi un schimb relaxat de cuvinte de genul "Tu cu ce te ocupi?", "Il cunoşti pe acel critic?". El a luat trenul înapoi spre Craiova, iar eu mi-am continuat liniştită traiul în Bucureşti. Nu, nu vă repeziţi să spuneţi "Ăsta cine o mai fi?" înainte să îi deschideţi o carte sau măcar să intraţi câteva clipe pe blogul lui. Credeţi-mă, dacă nu o să cădeţi în extaz, cu siguranţă veţi fi şocaţi de stilul acestuia. Sunt şanse mari să nu fi mai citit aşa ceva în viaţa vieţilor voastre.

Da, Liviu Andrei e un pionier, şi probabil că de aici vine şi adevarata lui valoare. Dar pentru că "toate-s vechi şi nouă toate", eu aş prefera să spun că adevarata lui valoare provine din curajul de a-şi asuma pe deplin opera, o barieră cu care se confruntă la un moment dat majoritatea scriitorilor şi care de multe ori îi impiedică să ofere (vreodată!) adevărata măsură a talentului lor. O să revin asupra acestei idei.

Mai întâi m-am confruntat cu prima lui creaţie, volumul de povestiri intitulat ParaIdis. Imi aduc foarte bine aminte de titlul care m-a lăsat prima dată stupefiată, şi nu la modul pozitiv: Coiosul din Rhodos.  Cum să îţi baţi joc în asemenea măsură de opera ta încât să o numeşti, oricât de porcoso-scârbos ar fi limbajul, "Coiosul din Rhodos"? Cuuuuum? Şi mă adresez direct autorului, deşi am discutat de multe ori pe această temă: Liviule, cuuuuuum? Încă râd când îmi aduc aminte. Dar privind cu detaşarea unui cititor avizat, pentru că nu aş îndrăzni şi nici nu mi-aş dori să mă numesc critic literar (deşi Facultatea de Litere pentru asta te formează), pot spune că poantele lui Liviu Andrei, deşi au o clară orientare sexual golănească, depăşesc nivelul mediu de inteligenţă şi subtilitate atât al altor scriitori, cât şi al multor cititori din zilele noastre. Liviu Andrei rămâne regele poantelor în opinia mea, şi cine nu observă această calitate la un scriitor de nici 30 de ani, înseamnă că nu are deloc antrenament în ale lecturii. Oricât de oripilat ai fi, nu poţi să negi inteligenţa vie şi umorul de care dă dovadă. Aşa că voi, cei care l-aţi acuzat pe Liviu Andrei că ar fi superficial, poate n-aţi observat, dar aţi demonstrat cu vârf şi îndesat cât de superficiali sunteţi voi înşivă!

Dar să lăsăm deoparte amintirile şi să ne concentrăm asupra prezentului, şi anume tema acestui articol, romanul Gayzer. "Gayzer" este, aşa cum probabil v-aţi dat seama din titlu, un roman despre...bingo! Da, despre joculeţul acela de noroc cu cartonaşe şi cifre. Glumesc. Nu, nu are nici o legătură cu jocul de bingo. Şi nici cu izvoarele termale. În aparenţă, Gayzer este un roman despre securişti, subiectul preferat al lui Liviu Andrei. În realitate, tema principală, care tranzitează capitolele de la început până la sfârşit, este homosexualitatea. Homosexualitatea, apoi desfrâul şi pasiunea pentru misticismul societăţilor secrete condimentat cu o doză de paranoia, toate combinate sub bagheta magică a bucătarului-şef Liviu Andrei, pentru a da o supă gustoasă, dar cam grea. Dacă primul volum de povestiri îmi lăsase impresia unui joc poznaş, în romanul Gayzer autorul se încumentă să păşească, fără a-şi abandona stilul escatologic şi poantele savuroase, în profunzimile psihicului uman. Ceea ce face ca literatura lui să nu fie una uşoară. Deşi mulţi tineri îl citesc cu plăcere pentru că are curajul să spargă multe bariere, nu aş cataloga creaţia lui Liviu Andrei ca fiind literatură de consum. Aş spune mai degrabă că el este un fin observator (dar din interior, nu din exterior) al societăţii decadente, pe care o înţelege şi o redă din postura unui demiurg, făcând însă "mişto" de propria creaţie. Temele lui sunt unele cu greutate, de actualitate şi amploare, personajele sunt complexe şi bine definite, limbajul este unul frust, fidel unei realităţi în descompunere, dar probabil că autorul, mirosind tendinţa în care se îndreaptă cititorul modern sătul de ştirile de la ora 5, a ales să dea cu ele de pământ, căci nimeni nu poate purta povara unei lumi de unul singur şi nici nu o poate vindeca, dacă ea nu îşi doreşte să fie vindecată. Mie personal, finalul mi-a lăsat un gust amar. Dar dacă stau bine să mă gândesc, era singurul final posibil pentru ca povestea să fie rotundă şi nu ştirbă. O societate în descompunere nu poate lăsa în urmă decât un miros pestilenţial de eşec şi neputinţă.

Vă las să descoperiţi voi mai multe despre Gayzer. Dincolo de limbajul care pe unii îi va şoca şi oripila, rămâne un roman care merită citit, măcar din curiozitate. Mie personal îmi place Liviu Andrei. Îmi place pentru că este curajos. Îmi place pentru că este un fin psiholog. Îmi place că are umor. Dar mai presus de toate, îmi place pentru că este SCRIITOR. Cineva, nu îmi aduc exact aminte cine, spunea la un moment dat că nu te poţi numi scriitor până când nu scapi de teama legată de reacţia părinţilor legată de opera ta. Iar Liviu Andrei cu siguranţă a scăpat de mult de aceste temeri.


joi, 30 ianuarie 2014

Cele 13 virtuţi ale lui Benjamin Franklin

Am descoperit recent o postare mai veche a lui Anatol Basarab, pe care am considerat-o suficient de consistentă, de utilă şi neperisabilă încât să o dau mai departe, şi mai departe, şi mai departe: Cele 13 virtuţi ale lui Benjamin Franklin. O listă cu 13 calităţi pe care oricine îşi doreşte să reuşească în viaţă ar trebui să o cunoască, sau chiar să şi-o lipească pe uşă, pentru a o vedea în fiecare dimineaţă când iese din casă. Probabil că o voi face şi eu, sau mi le voi lua drept model pentru a-mi concepe propria listă, cu propria metodă de aplicare. Citiţi articolul şi acordaţi-vă câteva clipe pentru a digera fiecare dintre "virtuţi". Gândiţi-vă cum se raportează la viaţa voastră şi câte beneficii aţi putea avea urmând măcar o parte din ele.

http://anatolbasarab.ro/benjamin-franklin-si-cele-13-virtuti/

P.S. Aruncaţi-vă un ochi şi asupra celorlalte articole ale psihologului Anatol Basarab. Este unul dintre cele mai bune site-uri de profil, şi dacă mai punem la socoteală touch-ul personal şi umorul, devine un MUST.

miercuri, 22 ianuarie 2014

Floarea de cires la Boema: prin feeria boema a basmelor cu securisti marca Liviu Andrei

Acum câteva zile am fost prezentă la un eveniment interesant, organizat de simpaticul şi controversatul Liviu Andrei, cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor din România, care încă mai este în proces de adaptare la iureşul haotic din Bucureşti (dovadă că la câteva luni de la mutare încă mai fotografiază numele mai puţin inspirate ale unor străzi, guri de canal lăsate descoperite, câini vagabonzi şi alte aspecte pe care nu le consideră probabil potrivite pentru măreaţa capitală a României). Ce mă aşteptam eu să găsesc la petrecerea boemă de la restaurantul cu acelaşi nume de lângă Piaţa Romană şi ce am găsit:

1. Mă aşteptam să găsesc o gaşcă micuţă de tinerei mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care s-au hotărât să renunţe pentru o seară la distracţiile uzuale şi să se susţină reciproc. Am găsit o sală plină ochi de scriitori şi poeţi consacraţi, care se armonizau perfect cu decorul şi care au condimentat atmosfera cu remarcile lor savuroase. Mda...fără astfel de remarci nu există eveniment literar!

2. Mă aşteptam să găsesc un Liviu Andrei uşor emoţionat (doar e tânăr şi depăşit numeric, nu?), care va şoca audienţa cu limbajul supracolorat al textelor sale şi cu logoreea tipic oltenească. Am găsit un Liviu Andrei perfect stăpân pe sine (experienţa TV, bat-o vina!) şi o Doina Ghiţescu absolut senzaţională, care a reuşit să scoată la iveală cele mai ascunse poante (pe care eu una nu le-am descoperit în întregime nici la a doua lectură) şi să pună în valoare nu vulgaritatea limbajului, ci umorul şi ironia ce se ascund în spatele lui. Ce să facem...la o lectură publică, talentul actoricesc e de nepreţuit, şi nu ne putem aştepta de la toţi scriitorii să fie multilateral dezvoltaţi. Doina Ghiţescu a reuşit însă să mă facă să râd cu lacrimi!

3. Mă aşteptam la lecturi obosite şi bătaie pe microfon (sau mai degrabă eram pregătită sufleteşte şi pentru aşa ceva, nu ştiu de ce, nu am asistat vreodată la un eveniment care să-mi lase această impresie, dar am defectul de a mă plictisi destul de repede). Am avut parte de poeţi de primă mână, printre care Doru Ştefan Dăncuş, Marius Mitea, Emilia Dănescu şi Miron Manega, cu versuri pline de forţă şi variate ca stil, ce nu au lăsat auditoriul să se plictisească nici o clipă. Dovada faptului că în sală s-a păstrat liniştea, s-a aplaudat cu entuziasm şi nu s-a instaurat plictiseala. Bravo, Liviu Andrei, invitaţi bine aleşi!

4. Mă aşteptam la o seară dominată exclusiv de nostalgii, bancuri şi temeri comuniste, speculaţii privind societăţile secrete (mai mult sau mai puţin deplasate) şi poante olteneşti. În schimb, seara a avut un aer dulce de melancolie şi autenticitate tipic românească, întreţinut de rapsodul Ion Creţeanu şi de cobza sa. "Tăticul meu" m-a lăsat cu lacrimi în ochi, aducându-mi aminte de ororile războiului descrise de străbuni. O variantă a cântecului puteţi asculta aici. De asemenea, un plus de emoţie a fost adus şi de mânuţele delicate ale Alexandrei Andrei, care au zburat voios pe clape. Mulţumiri!

În concluzie, un eveniment reuşit şi bine organizat. Vă recomand să mergeţi la evenimentele lui Liviu Andrei, indiferent de vârstă sau experienţă în domeniul literaturii. Are grijă să ofere câte ceva potrivit fiecărui segment de public,ca să mă exprim aşa. Cei care nu agreează eternele polemici referitoare la perioada comunistă (din care categorie fac parte şi eu) sau stilul său de un autenticism aproape "neşlefuit" (din care fac parte mulţi din cei care nu înţeleg direcţia în care se îndreaptă literatura prezentului, nu pătrund în adâncimile textului şi preferă să rămână
blocaţi în canoane) se pot bucura de programul artistic mereu bine ales. Iar cei care nu au agreat nici programul artistic, din cauza altor preferinţe muzicale, nu s-au putut abţine să nu râdă la vederea năsucului de clovn al lui Liviu Andrei şi a reprezentaţiei actriţei Doina Ghiţescu. Pe scurt: VENIŢI! AVEŢI CE VEDEA!