marți, 17 martie 2015

"Floarea de cires", despre vocatie si cariera


Astazi, 17 martie 2015, ora, 19, sunt invitata la radio JCC, in cadrul emisiunii Shalom Psihologia, sa abordez problema care ii preocupa pe toti oamenii ajunsi la varsta maturitatii, sau pe tinerii care viseaza cu ochii deschisi la perioada cand vor deveni adulti: "Vocatie sau cariera?". Ce facem cand vocatia este mai puternica decat pasiunea pe care o punem in construirea unei cariere? Este bine sa facem o alegere sau sa incercam sa le imbinam? Putem transforma vocatia in cariera? Acestea sunt cateva dintre intrebarile la care voi incerca sa raspund, in calitate de scriitoare care a ales in final profesia de notar. Aparent, literatura nu are nicio legatura cu domeniul juridic, dar, pentru mine, realitatea este alta. Va astept pe toti, la ora 19, pe www.jcc.ro



marți, 4 noiembrie 2014

Colocviul National "Ion Hobana" Editia 2014


Stimati prieteni,

Va invitam sa participati la cea de a cincea editie  a Colocviului Național de Critică și Exegeză Ion Hobana 2014, organizat de Societatea Română de Science Fiction și Fantasy, Uniunea Scriitorilor din România și Institutul Cultural Român, sâmbătă 15 noiembrie, ora 10.00, Sala Mare a Institutului Cultural Român, Aleea Alexandru nr.38, sector 1, București.


Tema acestei ediții este :
„EUROPA SF : locul ficţiunii speculative româneşti în domeniul imaginarului continental”

Printre referenți se numără Mircea Opriță, Radu Voinescu, Sorin Antohi, Horia Gârbea, Cătălin Badea Gheracostea, Cristian Mihail Teodorescu, Marian Truță, Eugen Cadaru, Cristian Tamaș, Oana Bădăluță, Tina Petroiu.
Cu această ocazie vor fi decernate Premiile Naționale SRSFF Ion Hobana. 

Vă așteptăm și vă mulțumim.

 Institutul Cultural Român, Aleea Alexandru nr.38, sector 1, București

marți, 4 martie 2014

Kitaro-fenomenul muzical al momentului

A fost Vangelis. A fost Yanni. Pentru o anumită nişă Oliver Shanti. Dar, fără îndoială, putem spune despre Kitaro că este compozitorul momentului. Nominalizarea din 2013  la Premiile Grammy pentru ultimul album, "Final Call", a 15-a nominalizare din carieră, o atestă din plin. Dintre pleiada de artisti care au abordat în ultimul timp stilul New Age, Kitaro se distinge ca o prezență exotică, fragilă si profundă în acelaşi timp, întocmai ca florile de cires care rămân de secole un simbol al ţării sale de origine, în ciuda existenţei lor perene. Cine este familiarizat cu muzica sa, nu poate uita sunetul tobelor, al flautului si al instrumentelor tradiţionale japoneze. Şi iată că, într-unul din vârfurile carierei sale, Kitaro a poposit şi în România.

La concertul său din data de 2 martie 2014 de la Sala Palatului am fost prezentă si eu. Si ieşind dupa 3 ore din sala arhiplină, i-am mulțumit lui Dumnezeu că am avut ocazia să ascult live piese legendare precum Koi sau Matsuri, combinate cu acorduri uşor futuriste, puse în scenă alături de o orchestră de muzică simfonică excepţională, acorduri care se regăsesc şi pe ultimul său album.

"Final Call" este un omagiu adus naturii şi armoniei universale. Kitaro, conştient de influenţa nefastă a omului asupra mediului înconjurator, îl imbarcă pe ascultător într-o călătorie dinspre o lume apocaliptică înspre o lume paradisiacă, în care toate fiinţele trăiesc într-o armonie absolută, lansând astfel un semnal de alarmă, un  "final call" adresat tuturor celor deschişi să asculte.

Cum poate fi descris Kitaro? Ca un pionier al muzicii New Age. Ca un creator de lumi,  întotdeauna exotice, intotdeauna dincolo de graniţele timp şi spaţiu, dincolo de raţiune. Lumi apocaliptice, lumi paradisiace. Spre deosebire de alti compozitori de valoare, Kitaro se distinge şi printr-o subtilitate care poate fi perceputa doar la nivel afectiv. Muzica sa nu este doar o geometrie abstracta care să facă deliciul doar unei nişe de cunoscători. Este o muzica care nu trebuie doar ascultată. Trebuie simţită. Şi oricine o poate simţi, cunoscător sau nu, dacă, dincolo de urechi, îşi deschide inima.



marți, 4 februarie 2014

Liviu Andrei şi literatura interzisă minorilor (sau cum să tratăm prin literatură dependenţa XXX)

Dacă tot am relatat într-o postare anterioară despre evenimentul literar organizat de Liviu Andrei, la cererea acestuia mi-am luat (într-un final!) inima în dinţi să-i recenzez una dintre creaţiile care a făcut obiectul atenţiei publicului în acea seară: romanul Gayzer. Dar până una alta, să vă povestesc cum am ajuns eu să fac cunoştinţa cu acest Henry Miller de Caracal.

Pe Liviu Andrei l-am cunoscut acum aproximativ un an jumătate. Nu stiu câţi dintre voi sunteţi familiarizaţi cu acest personaj al scenei literare româneşti, probabil că acum majoritatea sunteţi, dar pe atunci craioveanul nostru de-abia îşi începuse campania agresivă de promovare în Bucureşti. El, un aspirant la scena literară bucureşteană. Eu, o scriitoare tânără (deci aproximativ colegă de generaţie şi implicit de suferinţă) care deja juca, deşi încă timid timid, pe această scenă. Un schimb de cărţi cu autograf de ambele părţi. Şi un schimb relaxat de cuvinte de genul "Tu cu ce te ocupi?", "Il cunoşti pe acel critic?". El a luat trenul înapoi spre Craiova, iar eu mi-am continuat liniştită traiul în Bucureşti. Nu, nu vă repeziţi să spuneţi "Ăsta cine o mai fi?" înainte să îi deschideţi o carte sau măcar să intraţi câteva clipe pe blogul lui. Credeţi-mă, dacă nu o să cădeţi în extaz, cu siguranţă veţi fi şocaţi de stilul acestuia. Sunt şanse mari să nu fi mai citit aşa ceva în viaţa vieţilor voastre.

Da, Liviu Andrei e un pionier, şi probabil că de aici vine şi adevarata lui valoare. Dar pentru că "toate-s vechi şi nouă toate", eu aş prefera să spun că adevarata lui valoare provine din curajul de a-şi asuma pe deplin opera, o barieră cu care se confruntă la un moment dat majoritatea scriitorilor şi care de multe ori îi impiedică să ofere (vreodată!) adevărata măsură a talentului lor. O să revin asupra acestei idei.

Mai întâi m-am confruntat cu prima lui creaţie, volumul de povestiri intitulat ParaIdis. Imi aduc foarte bine aminte de titlul care m-a lăsat prima dată stupefiată, şi nu la modul pozitiv: Coiosul din Rhodos.  Cum să îţi baţi joc în asemenea măsură de opera ta încât să o numeşti, oricât de porcoso-scârbos ar fi limbajul, "Coiosul din Rhodos"? Cuuuuum? Şi mă adresez direct autorului, deşi am discutat de multe ori pe această temă: Liviule, cuuuuuum? Încă râd când îmi aduc aminte. Dar privind cu detaşarea unui cititor avizat, pentru că nu aş îndrăzni şi nici nu mi-aş dori să mă numesc critic literar (deşi Facultatea de Litere pentru asta te formează), pot spune că poantele lui Liviu Andrei, deşi au o clară orientare sexual golănească, depăşesc nivelul mediu de inteligenţă şi subtilitate atât al altor scriitori, cât şi al multor cititori din zilele noastre. Liviu Andrei rămâne regele poantelor în opinia mea, şi cine nu observă această calitate la un scriitor de nici 30 de ani, înseamnă că nu are deloc antrenament în ale lecturii. Oricât de oripilat ai fi, nu poţi să negi inteligenţa vie şi umorul de care dă dovadă. Aşa că voi, cei care l-aţi acuzat pe Liviu Andrei că ar fi superficial, poate n-aţi observat, dar aţi demonstrat cu vârf şi îndesat cât de superficiali sunteţi voi înşivă!

Dar să lăsăm deoparte amintirile şi să ne concentrăm asupra prezentului, şi anume tema acestui articol, romanul Gayzer. "Gayzer" este, aşa cum probabil v-aţi dat seama din titlu, un roman despre...bingo! Da, despre joculeţul acela de noroc cu cartonaşe şi cifre. Glumesc. Nu, nu are nici o legătură cu jocul de bingo. Şi nici cu izvoarele termale. În aparenţă, Gayzer este un roman despre securişti, subiectul preferat al lui Liviu Andrei. În realitate, tema principală, care tranzitează capitolele de la început până la sfârşit, este homosexualitatea. Homosexualitatea, apoi desfrâul şi pasiunea pentru misticismul societăţilor secrete condimentat cu o doză de paranoia, toate combinate sub bagheta magică a bucătarului-şef Liviu Andrei, pentru a da o supă gustoasă, dar cam grea. Dacă primul volum de povestiri îmi lăsase impresia unui joc poznaş, în romanul Gayzer autorul se încumentă să păşească, fără a-şi abandona stilul escatologic şi poantele savuroase, în profunzimile psihicului uman. Ceea ce face ca literatura lui să nu fie una uşoară. Deşi mulţi tineri îl citesc cu plăcere pentru că are curajul să spargă multe bariere, nu aş cataloga creaţia lui Liviu Andrei ca fiind literatură de consum. Aş spune mai degrabă că el este un fin observator (dar din interior, nu din exterior) al societăţii decadente, pe care o înţelege şi o redă din postura unui demiurg, făcând însă "mişto" de propria creaţie. Temele lui sunt unele cu greutate, de actualitate şi amploare, personajele sunt complexe şi bine definite, limbajul este unul frust, fidel unei realităţi în descompunere, dar probabil că autorul, mirosind tendinţa în care se îndreaptă cititorul modern sătul de ştirile de la ora 5, a ales să dea cu ele de pământ, căci nimeni nu poate purta povara unei lumi de unul singur şi nici nu o poate vindeca, dacă ea nu îşi doreşte să fie vindecată. Mie personal, finalul mi-a lăsat un gust amar. Dar dacă stau bine să mă gândesc, era singurul final posibil pentru ca povestea să fie rotundă şi nu ştirbă. O societate în descompunere nu poate lăsa în urmă decât un miros pestilenţial de eşec şi neputinţă.

Vă las să descoperiţi voi mai multe despre Gayzer. Dincolo de limbajul care pe unii îi va şoca şi oripila, rămâne un roman care merită citit, măcar din curiozitate. Mie personal îmi place Liviu Andrei. Îmi place pentru că este curajos. Îmi place pentru că este un fin psiholog. Îmi place că are umor. Dar mai presus de toate, îmi place pentru că este SCRIITOR. Cineva, nu îmi aduc exact aminte cine, spunea la un moment dat că nu te poţi numi scriitor până când nu scapi de teama legată de reacţia părinţilor legată de opera ta. Iar Liviu Andrei cu siguranţă a scăpat de mult de aceste temeri.


joi, 30 ianuarie 2014

Cele 13 virtuţi ale lui Benjamin Franklin

Am descoperit recent o postare mai veche a lui Anatol Basarab, pe care am considerat-o suficient de consistentă, de utilă şi neperisabilă încât să o dau mai departe, şi mai departe, şi mai departe: Cele 13 virtuţi ale lui Benjamin Franklin. O listă cu 13 calităţi pe care oricine îşi doreşte să reuşească în viaţă ar trebui să o cunoască, sau chiar să şi-o lipească pe uşă, pentru a o vedea în fiecare dimineaţă când iese din casă. Probabil că o voi face şi eu, sau mi le voi lua drept model pentru a-mi concepe propria listă, cu propria metodă de aplicare. Citiţi articolul şi acordaţi-vă câteva clipe pentru a digera fiecare dintre "virtuţi". Gândiţi-vă cum se raportează la viaţa voastră şi câte beneficii aţi putea avea urmând măcar o parte din ele.

http://anatolbasarab.ro/benjamin-franklin-si-cele-13-virtuti/

P.S. Aruncaţi-vă un ochi şi asupra celorlalte articole ale psihologului Anatol Basarab. Este unul dintre cele mai bune site-uri de profil, şi dacă mai punem la socoteală touch-ul personal şi umorul, devine un MUST.

miercuri, 22 ianuarie 2014

Floarea de cires la Boema: prin feeria boema a basmelor cu securisti marca Liviu Andrei

Acum câteva zile am fost prezentă la un eveniment interesant, organizat de simpaticul şi controversatul Liviu Andrei, cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor din România, care încă mai este în proces de adaptare la iureşul haotic din Bucureşti (dovadă că la câteva luni de la mutare încă mai fotografiază numele mai puţin inspirate ale unor străzi, guri de canal lăsate descoperite, câini vagabonzi şi alte aspecte pe care nu le consideră probabil potrivite pentru măreaţa capitală a României). Ce mă aşteptam eu să găsesc la petrecerea boemă de la restaurantul cu acelaşi nume de lângă Piaţa Romană şi ce am găsit:

1. Mă aşteptam să găsesc o gaşcă micuţă de tinerei mai mult sau mai puţin cunoscuţi, care s-au hotărât să renunţe pentru o seară la distracţiile uzuale şi să se susţină reciproc. Am găsit o sală plină ochi de scriitori şi poeţi consacraţi, care se armonizau perfect cu decorul şi care au condimentat atmosfera cu remarcile lor savuroase. Mda...fără astfel de remarci nu există eveniment literar!

2. Mă aşteptam să găsesc un Liviu Andrei uşor emoţionat (doar e tânăr şi depăşit numeric, nu?), care va şoca audienţa cu limbajul supracolorat al textelor sale şi cu logoreea tipic oltenească. Am găsit un Liviu Andrei perfect stăpân pe sine (experienţa TV, bat-o vina!) şi o Doina Ghiţescu absolut senzaţională, care a reuşit să scoată la iveală cele mai ascunse poante (pe care eu una nu le-am descoperit în întregime nici la a doua lectură) şi să pună în valoare nu vulgaritatea limbajului, ci umorul şi ironia ce se ascund în spatele lui. Ce să facem...la o lectură publică, talentul actoricesc e de nepreţuit, şi nu ne putem aştepta de la toţi scriitorii să fie multilateral dezvoltaţi. Doina Ghiţescu a reuşit însă să mă facă să râd cu lacrimi!

3. Mă aşteptam la lecturi obosite şi bătaie pe microfon (sau mai degrabă eram pregătită sufleteşte şi pentru aşa ceva, nu ştiu de ce, nu am asistat vreodată la un eveniment care să-mi lase această impresie, dar am defectul de a mă plictisi destul de repede). Am avut parte de poeţi de primă mână, printre care Doru Ştefan Dăncuş, Marius Mitea, Emilia Dănescu şi Miron Manega, cu versuri pline de forţă şi variate ca stil, ce nu au lăsat auditoriul să se plictisească nici o clipă. Dovada faptului că în sală s-a păstrat liniştea, s-a aplaudat cu entuziasm şi nu s-a instaurat plictiseala. Bravo, Liviu Andrei, invitaţi bine aleşi!

4. Mă aşteptam la o seară dominată exclusiv de nostalgii, bancuri şi temeri comuniste, speculaţii privind societăţile secrete (mai mult sau mai puţin deplasate) şi poante olteneşti. În schimb, seara a avut un aer dulce de melancolie şi autenticitate tipic românească, întreţinut de rapsodul Ion Creţeanu şi de cobza sa. "Tăticul meu" m-a lăsat cu lacrimi în ochi, aducându-mi aminte de ororile războiului descrise de străbuni. O variantă a cântecului puteţi asculta aici. De asemenea, un plus de emoţie a fost adus şi de mânuţele delicate ale Alexandrei Andrei, care au zburat voios pe clape. Mulţumiri!

În concluzie, un eveniment reuşit şi bine organizat. Vă recomand să mergeţi la evenimentele lui Liviu Andrei, indiferent de vârstă sau experienţă în domeniul literaturii. Are grijă să ofere câte ceva potrivit fiecărui segment de public,ca să mă exprim aşa. Cei care nu agreează eternele polemici referitoare la perioada comunistă (din care categorie fac parte şi eu) sau stilul său de un autenticism aproape "neşlefuit" (din care fac parte mulţi din cei care nu înţeleg direcţia în care se îndreaptă literatura prezentului, nu pătrund în adâncimile textului şi preferă să rămână
blocaţi în canoane) se pot bucura de programul artistic mereu bine ales. Iar cei care nu au agreat nici programul artistic, din cauza altor preferinţe muzicale, nu s-au putut abţine să nu râdă la vederea năsucului de clovn al lui Liviu Andrei şi a reprezentaţiei actriţei Doina Ghiţescu. Pe scurt: VENIŢI! AVEŢI CE VEDEA!


marți, 7 ianuarie 2014

Amorul spiritual sau despre iubirea pură...contra cost

Într-o lume atât de desacralizată, deziluzionată, dezamorezată, de, de, de...ca cea în care trăim în ziua de astăzi, este cumva de aşteptat ca oamenii (care nu-şi dau seama ca sunt trasformaţi încet, dar sigur, de nişte forţe nevăzute, dar deloc paranormale, din oameni cu scaun la cap în dobitoace) să îşi caute liniştea sufletească şi trupească oriunde, numai acolo unde trebuie nu. Ca dacă tot auzim în continuu la radio că "Dragoste, dragoste, n-ai unde să găseşti, poate doar în poveşti", o fi o fărâmă de adevăr în aceste vorbe adânci, nu? Bineînţeles, că doar nu o auzim de la colega de birou, vecina de la doi (tare bine arată fata, dar sigur n-o prea duce capul), părinţi (ha!), psiholog sau preot, ci de la nişte adevărate autorităţi în domeniu, care au o viaţă amoroasă atât de intensă încât se împart şi se despart
cu viteza cu care închidem noi site-urile porno când suntem prinşi asupra faptului. Cine să ştie mai bine decât ei cum e cu dragostea asta? Săracii de noi, aşa ajungem să ne ocolim reciproc, să ne înghiţim sentimentele pentru că toate fetele sunt piţipoance şi toţi băieţii sunt cocalari, pentru că bărbaţii este nişte porci şi femeile este curve, şi ne sună în permanenţă în urechi, mai ceva ca imnul României, refrenul ascultat în maşină în drum spre serviciu: "Dragoste, dragoste, n-ai unde să găseşti". Aşa devenim workaholici, nu, nu, nu workaholici, pentru că acest termen are la noi o conotaţie pozitivă care bate înspre "muncitori", aşa devenim obsedaţi de muncă, ajungem să nu mai socializăm şi ne afundăm din ce în ce mai adânc în canapea cu berea în mână (sau tableta, pentru cine îşi permite), iar timpul trece, sănătatea se deteriorează, iar noi ascultăm, resemnaţi şi cu lacrimi în ochi, refrenul de la radio. Pe scurt, ne transformăm în oameni moderni. Omul modern nu vede, nu simte, este într-o alergătură continuă, munceşte pe brânci, este stresat şi nu se tratează pentru că stresul e la modă, este pragmatic la superlativ pentru că e la modă şi materialist până la refuz pentru că e la modă. Din când în când mai dă câte o fugă pe la munte, dar tot pentru că este la modă, şi nu se deconectează, pentru că, după cum am spus, stresul e la modă. Dacă se întoarce luni la birou şi mărturiseşte că se simte ca un nou născut după şederea la munte, sigur va fi privit cu ochi dubioşi. Omul modern are tendinţa să fie din ce în ce mai dezrădăcinat, deconectat de la realitatea fundamentală, preferând să-şi creeze el însuşi realităţi, sau mai degrabă iluzii. Priveşte prea puţin în interior şi prea mult în exterior şi chiar şi atunci, mai mult prin ochii altora decât prin ochii săi. Omul modern nu este conştient, deşi îi place să creadă asta.

Nu este de mirare că depresiile au devenit ceva la ordinea zilei, şi una din principalele cauze este tocmai acest sentiment de singurătate, de perimare a sentimentelor. Chiar şi cei care sfidează cu înverşunare noţiunile de "relaţie", "familie", "dragoste", în subconştient tânjesc după acelaşi lucru, pentru că, ce surpriză! aceasta este natura noastră fundamentală, care nu ţine nici de schimbările de mentalitate, nici de modă. Lumea se schimbă, natura noastră fundamentală nu se va schimba decât în momentul în care vom înceta să mai fim oameni. De la începuturi, pe măsură ce am evoluat, dragostea (sau mai bine spus "fluturaşii în stomac" resimţiţi la întâlnirea unei persoane atrăgătoare din punct de vedere sexual) şi familia, ca celulă de bază a societăţii, au fost modalităţi prin care natura ne-a păcălit să procreăm şi să ne creştem copiii în siguranţă. Pentru specia umană, ca şi pentru alte specii, monogamia a fost cea mai bună soluţie în această situaţie, iar motivul este evident, în ciuda tendinţelor actuale (deloc de neglijat şi în felul lor perfect logice) de a instaura poligamia ca regulă absolută.

Din cauza acestei mici farse jucate de natură, omul a început să confunde iubirea sau dragostea (sau dragostea sau iubirea, sau dragostea şi iubirea...sunt sinonime sau nu?...am putea scrie lejer o teză de doctorat având ca material numai articolele din revistele de femei scrise pe această temă) cu dorinţa sexuală. Ceea ce nu cunoşteau oamenii (pentru că revistele de femei sau de bărbaţi sigur nu menţionau asta) este că înţelepţii, mai ales cei din Orient, au oferit de mult răspunsul la această întrebare. Nu că ar trebui să preluăm papagaliceşte cugetările vreunui înţelept găsite prin rafturile unei biblioteci, dar acesta ar fi un bun punct de plecare către propria noastră căutare în interior. Iar din căutările mele interioare (şi exterioare, căci niciodată
nu trebuie să-i neglijezi pe ceilalţi), deşi am încercat să o iau pe toate căile şi uneori chiar să desfiinţez ceea ce credeam, am ajuns la o singură concluzie: natura lor este fundamental diferită. Sistemul chakrelor al clarvăzătorilor a oglindit-o în felul său. Interpretările moderne sunt multiple. Un lucru este însă clar: apanajele sexului sunt viaţa, creaţia, reproducerea, plăcerea (de joasă factură). Apanajele iubirii, ca trăire de sine stătătoare, deci independentă de confuzia creată în mintea omului modern, sunt dăruirea, devotamentul, bunăvoinţa, deschiderea. Iubirea este, sau ar trebui să fie aceeaşi şi pentru partener, şi pentru părinţi, prieteni, copii, şi pentru orice fiinţă vie. Acea iubire necondiţionată există şi este posibilă, însă necesită un efort foarte mare de voinţă pentru a se manifesta, căci majoritatea formelor de iubire manifestate în lume sunt în general condiţionate. Omului îi este extrem de greu să asimileze iubirea necondiţionată chiar şi atunci când susţine aceasta, deoarece ea presupune detaşarea de regulile lumeşti bazate pe zicala "bine faci, bine găseşti". Presupune acceptarea faptului că în ciuda binelui este posibil să fii răsplătit cu rău, şi merge şi mai departe, impune practic acceptarea acelui rău ca fiind o experienţă firească. Dar cireaşa de pe tort este reacţia care se presupune că ar trebui să o aibă omul în această situaţie, în orice situaţie de altfel: să răspundă cu bunăvoinţă. Cam greu, nu? Uşor de zis, greu de făcut. Ne propunem dimineaţa ca pe parcursul acelei zile să fim calzi şi binevoitori faţă de oricine ne iese în cale, dar cum ne stăpânim furia care explodează ca o bombă în momentul în care dăm peste o persoana agresivă şi impertinentă? Putem să spunem, asemenea lui Hristos, "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac"? Şi dacă o spunem, cum rămâne cu furia reprimată? Este ea compatibilă cu iubirea necondiţionată?

Lăsând la o parte teoria, un lucru este cert: iubirea pură, necondiţionată, nu este la îndemâna oricui şi în mod cert are o cu totul altă natură decât sexul, deşi în anumite cupluri pot coexista şi pot da naştere la miracole. Cum de s-a ajuns atunci să se ofere iubire pură contra cost? Căci da, într-o lume atât de ameţită de iureşul zilnic, până şi iubirea a ajuns să se vândă la metru pătrat. Mai exact, la dolari pe oră. Nu de mult am văzut reclama unui salon de masaj erotic, care suna ceva de genul: "Vulgaritatea nu are ce căuta aici. Numai iubirea pură este admisă!". Ups! Deci regula aceea cu igiena impusă de toate saloanele de profil a căzut, acum domnii trebuie să vină cu iubire pură în buzunar? Căci în aceste situaţii iubirea trebuie în primul rând să fie în buzunar, nu neapărat în suflet, nu? Mă întreb sincer câţi domni generoşi or muşca momeala. Şi deşi nu am nimic împotriva celor care apelează la astfel de servicii, căci o fac cât se poate de sincer şi asumat (e şi asta o modalitate de deconectare, nu?), nu acelaşi lucru pot spune despre reprezentantele sexului frumos care au ales să-şi elimine concurenţa promiţând marea cu sarea. Dragilor, dacă tot suntem împăcaţi cu asemenea activităţi, dacă unii dintre noi frecventează şi alţii (sau altele) profesează în acest domeniu, haideţi măcar să o facem asumat! De ce să ascundem ceva atât de evident sub promisiuni sau justificări pseudo-spirituale? Cred că astfel de lucruri se pot petrece numai în societăţile care nu realizează cât de important este demersul spiritual în dezvoltarea unei vieţi armonioase şi echilibrate. Şi pericolul cel mai mare este că acceptând asemenea confuzii, blocăm accesul la adevărata "iubire pură", care este şi aşa destul de greu de atins.

Explicaţia? Poate tocmai fenomenul de care vorbeam la început, de înrădăcinare a ideii că iubirea este ceva rarisim care nu poate fi întâlnit în viaţa reală, fiind astfel nevoie de asemenea surogate. Omul are nevoie de iubire şi tandreţe ca de aer, dar îi este teamă să manifeste iubire şi tandreţe. Se creează acel cerc vicios în care nu primim şi în consecinţă nu oferim, ba chiar nu oferim chiar dacă primim, pentru a fi pe deplin protejaţi de eventualele farse sentimentale. Vedem de multe ori farse în sinceritate şi ne autosugestionăm să credem că "farsele" sunt manifestări sincere ale iubirii. Trăim într-o continuă iluzie. Nu ne mai iubim partenerul de cuplu pentru că avem impresia că iubirea este rezervată locurilor care vând iluzii. Trebuie să facem mai clar distincţia între fantezie şi realitate, pentru că numai dând piept cu realitatea vom putea face schimbările necesare.
Şi ca să închei, citez şi eu celebrele cuvinte ale şi mai celebrului Mircea Radu: "Iubiţi-vă mult!"