marți, 4 februarie 2014

Liviu Andrei şi literatura interzisă minorilor (sau cum să tratăm prin literatură dependenţa XXX)

Dacă tot am relatat într-o postare anterioară despre evenimentul literar organizat de Liviu Andrei, la cererea acestuia mi-am luat (într-un final!) inima în dinţi să-i recenzez una dintre creaţiile care a făcut obiectul atenţiei publicului în acea seară: romanul Gayzer. Dar până una alta, să vă povestesc cum am ajuns eu să fac cunoştinţa cu acest Henry Miller de Caracal.

Pe Liviu Andrei l-am cunoscut acum aproximativ un an jumătate. Nu stiu câţi dintre voi sunteţi familiarizaţi cu acest personaj al scenei literare româneşti, probabil că acum majoritatea sunteţi, dar pe atunci craioveanul nostru de-abia îşi începuse campania agresivă de promovare în Bucureşti. El, un aspirant la scena literară bucureşteană. Eu, o scriitoare tânără (deci aproximativ colegă de generaţie şi implicit de suferinţă) care deja juca, deşi încă timid timid, pe această scenă. Un schimb de cărţi cu autograf de ambele părţi. Şi un schimb relaxat de cuvinte de genul "Tu cu ce te ocupi?", "Il cunoşti pe acel critic?". El a luat trenul înapoi spre Craiova, iar eu mi-am continuat liniştită traiul în Bucureşti. Nu, nu vă repeziţi să spuneţi "Ăsta cine o mai fi?" înainte să îi deschideţi o carte sau măcar să intraţi câteva clipe pe blogul lui. Credeţi-mă, dacă nu o să cădeţi în extaz, cu siguranţă veţi fi şocaţi de stilul acestuia. Sunt şanse mari să nu fi mai citit aşa ceva în viaţa vieţilor voastre.

Da, Liviu Andrei e un pionier, şi probabil că de aici vine şi adevarata lui valoare. Dar pentru că "toate-s vechi şi nouă toate", eu aş prefera să spun că adevarata lui valoare provine din curajul de a-şi asuma pe deplin opera, o barieră cu care se confruntă la un moment dat majoritatea scriitorilor şi care de multe ori îi impiedică să ofere (vreodată!) adevărata măsură a talentului lor. O să revin asupra acestei idei.

Mai întâi m-am confruntat cu prima lui creaţie, volumul de povestiri intitulat ParaIdis. Imi aduc foarte bine aminte de titlul care m-a lăsat prima dată stupefiată, şi nu la modul pozitiv: Coiosul din Rhodos.  Cum să îţi baţi joc în asemenea măsură de opera ta încât să o numeşti, oricât de porcoso-scârbos ar fi limbajul, "Coiosul din Rhodos"? Cuuuuum? Şi mă adresez direct autorului, deşi am discutat de multe ori pe această temă: Liviule, cuuuuuum? Încă râd când îmi aduc aminte. Dar privind cu detaşarea unui cititor avizat, pentru că nu aş îndrăzni şi nici nu mi-aş dori să mă numesc critic literar (deşi Facultatea de Litere pentru asta te formează), pot spune că poantele lui Liviu Andrei, deşi au o clară orientare sexual golănească, depăşesc nivelul mediu de inteligenţă şi subtilitate atât al altor scriitori, cât şi al multor cititori din zilele noastre. Liviu Andrei rămâne regele poantelor în opinia mea, şi cine nu observă această calitate la un scriitor de nici 30 de ani, înseamnă că nu are deloc antrenament în ale lecturii. Oricât de oripilat ai fi, nu poţi să negi inteligenţa vie şi umorul de care dă dovadă. Aşa că voi, cei care l-aţi acuzat pe Liviu Andrei că ar fi superficial, poate n-aţi observat, dar aţi demonstrat cu vârf şi îndesat cât de superficiali sunteţi voi înşivă!

Dar să lăsăm deoparte amintirile şi să ne concentrăm asupra prezentului, şi anume tema acestui articol, romanul Gayzer. "Gayzer" este, aşa cum probabil v-aţi dat seama din titlu, un roman despre...bingo! Da, despre joculeţul acela de noroc cu cartonaşe şi cifre. Glumesc. Nu, nu are nici o legătură cu jocul de bingo. Şi nici cu izvoarele termale. În aparenţă, Gayzer este un roman despre securişti, subiectul preferat al lui Liviu Andrei. În realitate, tema principală, care tranzitează capitolele de la început până la sfârşit, este homosexualitatea. Homosexualitatea, apoi desfrâul şi pasiunea pentru misticismul societăţilor secrete condimentat cu o doză de paranoia, toate combinate sub bagheta magică a bucătarului-şef Liviu Andrei, pentru a da o supă gustoasă, dar cam grea. Dacă primul volum de povestiri îmi lăsase impresia unui joc poznaş, în romanul Gayzer autorul se încumentă să păşească, fără a-şi abandona stilul escatologic şi poantele savuroase, în profunzimile psihicului uman. Ceea ce face ca literatura lui să nu fie una uşoară. Deşi mulţi tineri îl citesc cu plăcere pentru că are curajul să spargă multe bariere, nu aş cataloga creaţia lui Liviu Andrei ca fiind literatură de consum. Aş spune mai degrabă că el este un fin observator (dar din interior, nu din exterior) al societăţii decadente, pe care o înţelege şi o redă din postura unui demiurg, făcând însă "mişto" de propria creaţie. Temele lui sunt unele cu greutate, de actualitate şi amploare, personajele sunt complexe şi bine definite, limbajul este unul frust, fidel unei realităţi în descompunere, dar probabil că autorul, mirosind tendinţa în care se îndreaptă cititorul modern sătul de ştirile de la ora 5, a ales să dea cu ele de pământ, căci nimeni nu poate purta povara unei lumi de unul singur şi nici nu o poate vindeca, dacă ea nu îşi doreşte să fie vindecată. Mie personal, finalul mi-a lăsat un gust amar. Dar dacă stau bine să mă gândesc, era singurul final posibil pentru ca povestea să fie rotundă şi nu ştirbă. O societate în descompunere nu poate lăsa în urmă decât un miros pestilenţial de eşec şi neputinţă.

Vă las să descoperiţi voi mai multe despre Gayzer. Dincolo de limbajul care pe unii îi va şoca şi oripila, rămâne un roman care merită citit, măcar din curiozitate. Mie personal îmi place Liviu Andrei. Îmi place pentru că este curajos. Îmi place pentru că este un fin psiholog. Îmi place că are umor. Dar mai presus de toate, îmi place pentru că este SCRIITOR. Cineva, nu îmi aduc exact aminte cine, spunea la un moment dat că nu te poţi numi scriitor până când nu scapi de teama legată de reacţia părinţilor legată de opera ta. Iar Liviu Andrei cu siguranţă a scăpat de mult de aceste temeri.


6 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bun, se stie ca la Caracal s-a rasturnat caruta cu prosti, cum se spune in popor, dar individa asta, Simona Serbanescu, tot de-acolo o fi ?

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  3. Caracalul incepe sa dea pe banda rulanta rebuturi... Tuca, Dan Diaconescu, Liviu Andrei si cati or mai fi

    RăspundețiȘtergere
  4. Dumezeule unde am ajuns! Dacă și asta se numește literatură, atunci eu îmi dau demisia din postura de român.

    RăspundețiȘtergere
  5. foarte tare, eu vad similar lucrurile despre omu asta

    RăspundețiȘtergere