Interviu cu scriitorul Mircea Pricajan

Simona Şerbănescu:  As dori sa îţi mulţumesc, Mircea, pentru ca ai acceptat sa îmi acorzi acest interviu. Ai debutat in anul 2002, cu romanul În umbra deasă a realităţii, publicat la Editura Universităţii din Oradea. Din experienţa pe care ai acumulat-o apoi, colaborând cu diferiţi scriitori, consideri ca este bine pentru un autor sa debuteze cu un roman sau trebuie sa se limiteze la început la proza scurta?
Mircea Pricăjan: Întâi aş menţiona că am debutat în volum cu acest roman din 2002. Debutul absolut, cum se spune, s-a petrecut cu proză scurtă, într-un săptămânal local, Crişana plus, cu o povestire care a apărut în foileton, cinci săptămâni la rând. Era anul 1997. Până ca romanul să vadă lumina tiparului, mai publicasem povestiri prin diverse reviste din ţară. Că am ajuns să debutez în volum cu un roman a ţinut, cred, de o ambiţie personală. Lucrasem la el vreo şapte ani, îl scrisesem şi rescrisesem până la epuizare şi simţeam că doar în felul acesta mă pot urni spre alte proiecte.
Cred, astfel, că este într-adevăr indicat ca un scriitor aspirant să-şi încerce mâna cu proza scurtă, dar asta nu înseamnă că dacă simte în el crescând un subiect demn de o naraţiune mai amplă ar trebui să-şi refuze pornirea de a-l trece pe hârtie. Cu toate acestea, rămân convins că proza scurtă poate fi o carte de vizită mai bună pentru cineva aflat la început de drum.

Simona Şerbănescu: Debutul tău a avut loc la o vârsta relativ frageda. Consideri ca un debut timpuriu poate marca intr-un mod pozitiv cariera unui scriitor?
Mircea Pricăjan: Atunci când eşti tânăr, îţi sfârâie călcâiele să-ţi vezi numele tipărit pe hârtie. Acum, privind în urmă, parcă mi-ar plăcea ca unele dintre lucrurile pe care le-am încredinţat în „prima tinereţe” tiparului să fi rămas pe veci în sertar. Dar acesta e un risc inerent. Şi nu e specific neapărat debuturilor timpurii. Până la urmă, fiecare ştie cât de bine se poate înfrâna de la a scoate în lume nişte texte care, fără-ndoială, îi sunt dragi, de care este mândru şi a căror valoare de cele mai multe ori nu o poate estima singur. Tocmai de aceea încurajez pe oricine să apeleze la debutul „asistat” şi „avizat”. Adică să se adreseze acelor reviste care au o ştachetă valorică destul de ridicată.

Simona Şerbănescu: In ultimul timp, literatura horror s-a bucurat de un real succes in Romania. Care crezi ca este elementul-cheie care „împinge” cititorii către acest gen literar?
Mircea Pricăjan: Ficţiunea horror e presărată din abundenţă cu acele elemente pe care le caută orice cititor fie şi în cel mai „blând” text literar: tensiunea, misterul, răsturnările de situaţie şi, în cele din urmă, efectul, adică spaima. Îl suspectez de fariseism pe cel care spune că-i repugnă tot ce este „rău”, în sens generic, în plămada unei poveşti. Uneori avem nevoie de contraste pentru a gusta ceea ce este bun. Or literatura horror tocmai asta face: imaginează ameninţări cumplite pentru lucrurile noastre cele mai dragi, prin asta reuşind să ne facă să înţelegem cât de dragi ne sunt ele cu adevărat.

Simona Şerbănescu: Pe tine de ce te atrage acest tip de literatura?
Mircea Pricăjan: Exact motivele enunţate mai sus. Plus o înclinaţie nativă, zic eu, spre lucruri macabre. O înclinaţie infantilă, recunosc, şi totuşi una pe care ţin să o păstrez aşa cum mulţi îşi doresc să poată păstra curiozităţile copilăriei.
Simona Şerbănescu: Care consideri ca sunt cei mai importanţi autori romani de literatura horror din prezent? Dar publicul lor ţintă?
Mircea Pricăjan: Îmi place mult cum scrie Oliviu Crâznic. Romanul lui de debut, … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, m-a convins imediat că sunt în faţa unui autor serios, capabil de lucruri impresionante. În acelaşi timp, ca autor de horror îl apreciez pe Ciprian Mitoceanu. Are sfătoşenia lui Sadoveanu şi viclenia lui King, doi autori pe care îi apreciez mult. Cred că ne pregăteşte în viitorul apropiat câteva surprize plăcute. Am mai avut apoi ocazia, datorită activităţii mele de la revista Suspans, să întâlnesc câţiva tineri care scriu bine de tot şi care promit o carieră frumoasă. În fruntea listei îl plasez pe cel care semnează A.R. Deleanu. Citiţi-i textele (două au apărut deja în Suspans) şi vă veţi convinge.
Publicul ţintă? Voi, cei care aveţi interesul să citiţi răspunsurile mele, pe aceste teme, şi prietenii voştri pe care nu mă îndoiesc că-i bateţi la cap cât de mişto e cartea cutare sau filmul cutare.

Simona Şerbănescu:  Ai tradus mai multe cărţi de Stephen King, Jeff VanderMeer, K. J. Bishop si alţii. Pe lângă cunoştinţele esenţiale de limba, care crezi  ca sunt calităţile pe care trebuie sa le deţină un bun traducător de texte literare?
Mircea Pricăjan: Evident, trebuie să stăpânească bine limba-ţintă, în cazul nostru – limba română. Trebuie apoi să „simtă” subtilităţile din textul original, să intuiască ironiile sau şarjele autorului şi să facă tot posibilul pentru a le transpune cât mai fidel în limba-ţintă. Literatura e un dans, mişcările ample şi jocurile de picior fac totul. Dacă le ratezi pe acestea, poţi la fel de bine să traduci un manual tehnic.

Simona Şerbănescu:  Vine experienţa ca scriitor in sprijinul  activităţii de traducător? Este si reciproca valabila?
Mircea Pricăjan: Convingerea mea este că orice traducător bun este şi scriitor. Fie că vrea, fie că nu. Nu are încotro. Pentru că, vedeţi voi, traducând trebuie să te substitui autorului. Or asta n-o poţi face dacă tu însuţi nu te închipui măcar scriitor.

Simona Şerbănescu:  In opinia ta, care sunt calitatile pe care trebuie sa le intruneasca un antologator pentru ca produsul final sa se bucure de succes?
Mircea Pricăjan: Succesul e o noţiune vagă şi variabilă. Pot să vă spun în schimb ce trebuie să urmărească pentru a avea o antologie bună, unitară, valoroasă. Trebuie să ştie ce autori să contacteze şi cum să le prezinte oferta. Selecţia e totul. Până la urmă, orice antologie e o caracatiţă; contează mult să se vadă asta, să se ştie că povestirile sunt tentacule pornite din acelaşi corp, iară nu un cuib de şerpi îmbătaţi de căldură.

Simona Şerbănescu:  Ai in proiect o antologie de proza cu autori romani? Daca da, ne poţi oferi mai multe informatii?
Mircea Pricăjan: E vorba de antologia propusă de editura Millennium Books din Satu Mare care să reunească texte cu zombi. Sarcina înjghebării ei mi-a fost oferită mie. Am primit mai multe texte decât puteam spera. Acum aştept doar să termin cu o traducere pentru a mă putea apleca exclusiv asupra lor şi a decide ce intră şi ce nu.

Simona Şerbănescu: Cat de importanta consideri ca este autopromovarea facuta de autorul insusi pentru succesul operei?
Mircea Pricăjan: În vremurile de acum, foarte importantă. Cel puţin la noi în ţară. E nevoie ca o persoană să centralizeze/coaguleze toate reacţiile stârnite de o anumită operă şi să dirijeze/creeze noi reacţii. Iar persoana aceea este de regulă autorul.

Simona Şerbănescu: Ai fost publicat in strainatate in antologia „Taj Mahal Review” si in multe reviste virtuale. Care este diferenta dintre publicarea in tara si cea in strainatate?
Mircea Pricăjan: Simplu, traducerea. Primul lucru pe care îl faci când vrei să fii publicat „afară” este să-ţi asiguri o bună traducere pentru textul vizat. Multă lume uită că textul este alfa şi omega în branşa asta. Şi-l tratează cu neglijenţă, presupunând – fals – că autopromovarea din întrebarea anterioară este suficientă.
Diferenţa, prin urmare, este – paradoxal – ceva imuabil: calitatea textului.

Simona Şerbănescu: Care este lucrul care te bucura cel mai mult si care este lucrul care te bucura cel mai putin in ceea ce priveste literatura romana de tip SF?
Mircea Pricăjan: Mă bucură că se scrie destul de multă literatură SF în România şi îmi displace că avem o comunitate SF divizată din tot felul de pricini puerile. Dar la întristarea din urmă puteţi scoate din enunţ particula „SF” şi nu veţi ştirbi în niciun fel adevărul ideii.

Simona Şerbănescu: Avand in vedere ca si debutul tău a fost unul timpuriu, ce sfaturi le-ai putea oferi tinerilor scriitori aflati la debut sau care au debutat recent?
Mircea Pricăjan: I-aş îndemna să privească înainte nu cu mânie, ci cu încredere, chiar dacă unele dintre eforturile lor, de care sunt mândri, sunt respinse de cei cărora li le trimit spre publicare.
Am citit deunăzi o anchetă realizată în rândul debutanţilor recenţi şi m-a frapat un răspuns aproape general: debutul n-a fost deloc greu, ba aproape că nici nu l-au simţit. Cred că debutul trebuie să fie un moment însemnat în evoluţia oricărui scriitor, un prag pe care îl atingi cu greu şi tocmai de aceea nu-l uiţi niciodată. Dacă în şcoala românească toate pragurile au fost banalizate, îmi place să cred că măcar în domeniul literaturii putem păstra o ştacheta ridicată la un nivel cinstit.
Nu deznădăjduiţi, aşadar, ci perseveraţi învăţând din fiecare observaţie primită.

Interviu apărut iniţial în numărul 11 al Gazetei SF.

Neoromantismul lui Andrei Zbîrnea

Inainte sa citesc volumul de debut al lui Andrei Zbîrnea, "Rock în Praga", nu m-as fi gandit ca romantismul mai poate fi readus la viata si adaptat vremurilor noastre. Pentru mine, romantismul isi avea locul sau de cinste in secolul al XIX-lea, iar orice lectura trebuia scoasa din contextul actual pentru a fi savurata pe deplin. Prin urmare, orice incercare "romantica" putea parea partial sau total desueta. Si asta in special datorita faptului ca lumea actuala lasa impresia ca ar fi, in esenta sa, total deromanticizata. Andrei Zbîrnea a reusit totusi sa culeaga, de printre e-mail-uri si melodii ascultate in Winamp, din articolele de pe Wikipedia si din versurile baladelor rock, ramasitele unui romantism metamorfozat acum in preocuparile zilnice ale noii generatii.

Volumul este alcatuit din trei parti, "Adela", "rock" si "iederă". Si nu este nici o eroare faptul ca ultimele doua parti nu sunt scrise cu majuscule. Intr-un volum fara rima, majuscule si semne de punctuatie, Adela isi afirma superioritatea prin insusi numele ei, care bantuie prima parte de la inceput pana la sfarsit, cand se transforma in Sânziana. Reala sau nu, prezenta Adelei devine la un moment dat de-a dreptul obsedanta. Prin tacerea acestui personaj ascuns in spatele unei adrese de e-mail foarte sugestive (noreply@adela.mk), autorul creeaza o atmosfera rece, simplificata la extrem, dar care tocmai prin reducerea la esenta devine mai pregnanta, asemenea unei inimi cicatrizate care, desi imuna, pastreaza inca semnele trecutului. A doua parte, "rock", este un amalgam de teme si motive preluate din piesele rock ale unor trupe precum Deep Purple, The Doors, REM, Anathema, Metallica, al carei principal atu este tocmai aceasta diversitate. Ultima parte, "iederă", intregeste acest ansamblu eclectic, cu urmatoarele versuri: "iedera a acoperit paginile acestei carti/ nu ii ucide/ nu ii ucide pulsul".

Din lectura acestui volum se poate deduce in primul rand ca Andrei Zbîrnea este un inovator. Poezia sa in proza, aparent dezorganizata datorita absentei semnelor de punctuatie, este de fapt manifestarea fluxului gandirii, a sentimentelor originare care iau contact cu avalansa de informatii aflate la un click distanta. Autorul aduce astfel in prim plan romantismul unei lumi informatizate, un romantism codificat, parolat, dar care nu se poate desprinde complet de latura sa umana. Volumul se citeste usor si cu placere. Ii sugerez autorului sa nu renunte pe viitor la acest stil, sa-l slefuiasca si sa-l imbunatateasca pentru a-l transforma intr-un adevarat "statement".

Scifientland la zi

Dupa cum ne-a obisnuit, Mircea Coman face si in aceasta luna o analiza a textelor de fictiune aparute in revistele literare online. Multumit de "recolta bogata" a acestei luni, el considera Gazeta SF ca fiind una dintre principalele "podgorii de fictiune". Scifientland, blog-fanzin, chiar daca "ciobit putin" :), devine din ce in ce mai mult un reper pentru autorii textelor si pentru redactorii revistelor online. Asa ca stati cu ochii pe blog si nu ratati nici un articol. Multumim, Mircea Coman!

Acesta este un scurt fragment din articolul publicat pe Scifientland:

Lista celor nu mai puţin de 8 texte oferite de Gazeta SF începe cu parabola „Relaţii diplomatice”, semnată de Florin Pîtea. Construită pe calapodul schiţei „Telegrame”, de I.L.Caragiale, dar ironizând alte metehne decât cele atacate de ilustrul dramaturg, parabola îmi pare a pune sub semnul întrebării validitatea generală a criteriului de rentabilitate, ce stă la baza tuturor judecăţilor de valoare politicească ale lumii noastre tot mai pusă pe chiverniseală. Citit plăcere. Nu ştiut piesa restituire. Binevenită oricum.

Despre „Blestemata pisică neagră”, de Ştefan Ciobanu, am vorbit mai sus, în deschiderea comentariilor nautile. Nu mai revenim. Precizăm doar că vom contabiliza piesa la pomenita revistă, scăzând-o din visteria Gazetei SF. Şi că suntem nedumeriţi pentru ce anume e trimisă o povestire spre publicare în mai multe locuri simultan, căci nu credem, totuşi, nici în ruptul capului, să avem în persoana autorului un biet alergător pentru notorietate.

De un text inedit, mai cu seamă prin tema mistică, am avut parte în „Umbrele Transilvaniei”, de Alexandru Dan. Dincolo de semnificaţia morală, trimiţând la o tradiţie creştină având rădăcini vechi, ce se pierd în adâncurile Evului Mediu, povestea nu excelează, totuşi, ca literaritate. Nici nu m-aş grăbi s-o aşez în rândul producţiilor fantasy, căci îmi pare mai repede ancorată de vechile poveşti cu fantome, intrate în domeniul literaturii culte mai cu seamă în perioada romantismului. Aş aşeza-o, până la urmă, pe poliţa cu texte de graniţă, după cum le defineam cândva. Despre corectitudine nu avem de zis decât că puţinele erori (gen „decât al cel al nopţilor”) sunt derapări cu totul lipsite de importanţă, motiv pentru care asigurăm pe autor de întraga noastră preţuire.

 Articolul integral il puteti citi aici.